Știut mai ales ca prozator, în special în spațiul îndepărtat de București și revistele de acolo, Adrian Schiop publică, iată, în Octombrie 2022 o carte de poeme la Editura Cartier, Chișinău. Poeme ca un cartuș temporal fierbinte, ca o casetă pierdută și regăsită; o poezie biografică, șocantă, vulnerabilă, ironică, directă, queer, ofensatoare, obsedantă, autentică, scrie Mihai Iovănel. Și tot pe aceeași copertă (a patra) Răzvan Andrei menționează că Poezia din această antologie are forța definitivă a unui cui bătut în moalele capului.
De aceea, chiar dacă am capul greu (de la atâtea cuie), scriu aici o scurtă recenzie la ceea ce prezintă volumul nu e dragoste.
Poezia lui Adrian Schiop are ceva din parabola biblică, dar acel ceva e doar la nivelul po(i)etic, nu mai mult. Căci la nivel imaginativ și cel al limbajului suntem, cu siguranță, într-un modernism păgân. A. Schiop pășește ca un Hristos al homosexualității pe apele pornotextualismului chiar cu primul poem, viguros, transmițând pacea:
pace pentru alunitza malignă a mădălinei manole.
pace pentru clitorisul hipertrofiat al măicuței tereza.
pace în bordelurile sado-maso din thailanda.
pace pentru frățiorii mei negri şi roşii, născuţi morţi.
pace pentru dr. schiop şi moartea lui necugetată.
pace lui onania şi unghiilor, care au continuat să crească.
pace lui cobain și creierului său, scurs de mult prin cerul gurii.
pace lui moby şi balenelor sinucigaşe, pace pentru adriana cean
pace pentru 2pac amaru/aum shinrikyo, pace pentru
neuroparalizante,
pace pentru victime, care continuă să miște,
pace pentru trupurile lor, care se uzează,
pace pentru că din '95 execută aceeaşi mişcare,
pace, mişcarea aia nu are nicio finalitate practică.
pace. pace tuturor. (p.16)
Cromatica lui A. Schiop are și ea ceva biblic, doar că în loc de „albastru, liliachiu și cărămiziu... cu clopoței din aur” sunt verde, auriu, albastru (un poem care mi-a plăcut mult):
marea e verde
lanurile aurii
cerul foarte albastru
2000 de arme care ard
2000 de oameni care aplaudă
2000 de oameni care se privesc cu ochi lucitori
2000 de oameni care îşi fac semne prietenoase
2000 de oameni care se ating pe fețele îmbujorate
all we're living in a happy world
all we're living in a lonely world
oamenii au trăsături frumoase
oamenii se mângâie pe față
oamenii râd şi plâng
oamenii nu mai au nevoie de altceva
marea e verde
oamenii fericiți
ochii lor atât de albaştri
a brand new day
a brave new world
oamenii aplaudă din toată inima
oamenii se privesc cu ochi lucitori
oamenii se mângâie pe față
oamenii au trăsături sfâșietor de frumoase
marea e verde
podurile se întind peste ape
oamenii îşi dau mâna
happiness killed the loneliness
and loneliness killed the world
oamenii se iubesc
oamenii se iubesc
se mângâie pe față
se mângâie pe față (p.32)
Apoi se plimbă și cu anafora sintactică de-a lungul a mai multor poeme (fragmentar), vezi supra (pace) sau în poemul cu titlul unui vers din Mazilescu „ei au lumea lor și lumea lor îmi face greață…":
și da,
cu siguranță,
țeasta mea împroșcând idei
țeasta mea adresându-se tinerimii
țeasta mea dând ochii peste cap ca la lotoporno
țeasta mea întinzând o mânuță rozalie spunând hola (p.36)
Toată poezia lui se pare că se conduce după un singur principiu consemnat tot de cel ce o scrie: tot ce se poate spune se poate spune clar,/ despre ce nu se poate vorbi să se tacă (Wittgenstein). Dar se pare că pentru A. Schiop nu prea se găsesc subiecte despre care să nu se poată vorbi, altfel spus, nu există (el ar scrie eczistă) cenzură și limită de expunere. Totul e să fie gândit și poezia lui nu se poate spune că nu e gândită (să gândești e frumos și poate puțin trist; … când gândești se face spațiu în jur ca-ntr-un plămân) e o poezie existențialistă aproape, cu filosofisme întrețesute cu argouri și sentimentalisme versalbice* (fără importanță majoră pentru greutatea mesajului). Totuși dacă scăpăm ideile mari ale poeziei lui A. Schiop, ne rămâne limbajul său (argotic; facebookist: pt (pentru), ff (foarte, foarte) probabil că nu s-a atins de ele, sotziei; englezificiat: upgradează, spellingu, nici after, translateze ș.a.) care putea fi găsit și în romanele anterior publicate (anume acest limbaj, pe mine, un umil cititor, m-a făcut să las romanul Soldații de izbândă; și pentru că singura cale de acces spre o altă minte umană e limbajul, iar limbajul poate să apropie într-un singur fel, stabilind distanțe, distanța dintre mine, cititorul lui Adrian Schiop și textualismul său a devenit kilometrică, iar față de poezia lui, chiar dacă lui i-ar plăcea corporal, intimă).
nu e dragoste este împărțită în două părți, acestea reprezentând anii în care au fost scrise poemele: prima parte (și cea care face aproape tot conținutul cărții) cuprinde poemele scrise în anii 1999-2008; cea de-a doua, conținând doar un singur poem, e marcată de anul 2021.
Aceste puține la număr poeme se citesc totuși cu un sentiment care revine cu regularitate că asta am mai citit undeva. Fie că acel element care creează această senzație e un cuvânt, un vers (pentru că de la un punct încolo începe să se șteargă...; amintind deopotrivă și de kirilă a lui Teodor Dună și de Metafizica tuburilor de Amelie Nothomb) sau chiar un fragment întreg al poemului:
Era de ajuns să se rupă un pod,
ca să se aşeze în locul gol o persoană Gay,
ori pe şosele să apară în asfalt o groapă,
ca să se aşeze în ea o persoană Gay.
O, nu te tăia la mână din greşeală sau dinadins.
de îndată vor pune în rană o persoană Gay,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor aşeza acolo o persoană Gay
ca să ne-nchinăm ei, pentru că ea
apără tot ce se desparte de sine.
Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde ochiul,
pentru că vor aduce şi-ți vor aşeza
în orbită o persoană Gay
şi ea va sta acolo împietrită, iar noi
ne vom mişca sufletele slăvind-o...
Şi chiar şi tu îți vei urni sufletul
slăvind-o ca pe străini. (p.40)
căruia așa și nu i-am dat de capăt (probabil în locul textului la care mă trimite acest fragment, s-a așezat, doamne-doamne, un Gay!).
Dar imediat realizezi că această problematică a sentimentului cunoscutului e una curat a cititorului. În urma lecturilor (multe) începi să vezi cărțile prin prisma altor cărți.
Această hipertextualitate e și ea un pornotextualism, iar cititul excesiv e o boală.
Adrian SCHIOP (n. 1973, Porumbacu de Jos, județul Sibiu) a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educației în cadrul
Universităţii ,,Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. Master în lingvistică la Facultatea de Litere a aceleiaşi universități. Și-a susținut doctoratul, având ca temă manelele, la SNSPA Bucureşti, sub coordonarea profesorului Vintilă Mihăilescu. A lucrat ca profesor de limba şi literatura română (1997-2001, Liceul Industrial Tehnofrig din Cluj-Napoca), zugrav (2002, Paintech LTD din Auckland, Noua Zeelandă), jurnalist (Evenimentul zilei, Prezent, România liberă, Vice).
A debutat în revista Fracturi (2002) şi a mai publicat patru romane, pe bune/pe invers (Polirom, 2004); Zero grade Kelvin (Polirom, 2009); Soldații. Poveste din Ferentari (Polirom, 2013, 2014, 2017) şi Să ne fie la toți la fel de rău (Polirom, 2021). Romanul Soldații. Poveste din Ferentari a fost adaptat cinematografic de regizoarea sârbă Ivana Mladenović, cu Adrian Schiop şi Vasile Pavel - Digudai în rolurile principale, scenariul semnat de Adrian Schiop şi Ivana Mladenović. Cu regizoarea sârbă a mai semnat scenariul peliculei „Ivana cea groaznică" (2019). La Editura Cartier a apărut şi doctoratul autorului, şmecherie şi lume rea. Universul social al manelelor (2017).
articol de Victor Fală