Zaharia Cușnir a făcut fotografii cu viața din jurul lui, în nordul rural al Moldovei sovietice între anii ’50 și ’70. A copilărit în Imperiul Rus, a fost adolescent în România Mare și adult în Uniunea Sovietică. A murit în 1993, în Republica Moldova. Mai precis la Roșietici, satul lui natal, unde făcuse tot felul de munci răzlețe și mărunte. În timpul liber făcea fotografii.

În urma lui au rămas aproape 4.000 de negative, pe care Victor Galușca, un student la film care explora satul în căutarea unor spații interesante în care să filmeze, le-a găsit în 2016 în casa părăsită în care a trăit Cușnir. Până astăzi, fotograful Ramin Mazur a scanat jumătate dintre ele și continuă procesul de restaurare, scanare și organizare. Anul ăsta, pe 3 ianuarie, s-a lansat în Chișinău arhiva online, ai cărei curatori sunt artiștii Victor Galușca, Ramin Mazur și Nadejda Cervinskaia. 

Zaharia Cușnir n-a fost fotograf de meserie. Născut în 1912, al șaisprezecelea copil al unei familii din satul Roșietici, raionul Florești, din Basarabia, a făcut școala în satul vecin. A urmat liceul pedagogic la Iași, dar și-a trăit viața în Roșietici, unde, după ocupația sovietică din 1944, a reușit să mai lucreze un an ca învățător la școala primară din sat. Nu sunt date exacte despre câți ani a lucrat la școală înainte de ’45. Apoi a fost dat afară și nevoit să facă munci necalificate, consemnate în carnetul de muncă: „săpat pământ înghețat, salahor la zidit, scos piatră, cărat lut 1 km, aruncat pământ, stricat zid, mânat vite”. Bătrânii din sat își amintesc că o vreme s-a opus colectivizării, a fost edinolicinik (așa-i numeau rușii pe cei care refuzau să se înscrie în colhoz, colectivul agricol în Uniunea Sovietică). Pentru asta a făcut pușcărie. A fost apoi fierar, zidar, sobar, lucrător de rând în colhoz. 


A învățat să fotografieze de la un nepot întors acasă din armată. Oamenii îi chemau să le facă poze la evenimentele importante - nuntă, cumetrie, înmormântare, când aveau nevoie de fotografii pentru acte sau își doreau câte o fotografie de familie. Așa a ajuns Zaharia să facă portretele oamenilor din câteva sate: Cașunca, Rogojeni, Țâra, Ghindești, Roșietici și Cenușa. „Primele fotografii le-a făcut prin anul 1955. Deseori, membrii familiei sale (soția Daria și cei patru copii ai săi) îl probozeau că fotografiază chiar pe toată lumea, inclusiv pe cei săraci, care nu erau demni de a fi un exemplu”, scrie în biografia de pe zaharia.md.


Fotografiile lui Cușnir nu au doar valoarea documentară pe care o are orice imagine din trecut. Sunt mai mult decât un inventar interesant de fizionomii, obiceiuri, haine, case, mai mult decât niște fotografii vechi de familie sau de eveniment. Zaharia Cușnir a fost un fotograf foarte sensibil. Surpindea momente și expresii care nu îi sunt la îndemână oricărui om care ține un aparat de fotografiat în mână, momentele alea care fac diferența dintre o fotografie banală și una reușită. Compozițiile sunt mereu echilibrate, cu mici elemente de întâmplător care aduc stropul ăla de magie după care aleargă orice fotograf. Și-a cultivat pasiunea într-un mediu descurajant, în care nu l-a luat nimeni prea în serios ca fotograf: nici familia, nici oamenii care au luat ce era de valoare din casa lui după moarte și au lăsat în urmă negativele, nici autoritățile, pentru că nu a fost consemnat ca atare în evidența financiară a întreprinzătorilor din zonă: croitori, cizmari, sobari.

Sursa: scena9.ro


Aici poți procura cărți poștale cu fotografiile lui Zaharia Cușnir.