Ciolan pentru oamenii ocupați ai TRIBului.
Cineva ne-a scris, adineaori, întrebându-ne dacă la Tribul Cărții primim și pe cei care din diverse motive nu au citit, sau, pentru că mai este destulă vreme, nu vor reuși totuși să citească romanul „Copilăria lui Kaspar Hauser” de Bogdan-Alexandru Stănescu, pe care am ales-o ca prim text al acestor reuniuni cititorești; răspunsul nostru a fost, desigur, DA, ÎI PRIMIM PE TOȚI LA PIEPTUL NOSTRU CUM L-A PRIMIT ETIOPIA PE THEODOROS! Și bucurie se făcu peste urbe.
Dar acest „incident” ne-a făcut să ne gândim că bine ar fi să lăsăm la libera circulație și la dispoziția oricui (sperăm ca autorul să nu se supere pe noi) un fragment din roman. Unul scurt, dar care să înglobeze măcar puțin din mai multe elemente specifice textului lui B.A.S.
Așadar, după răsfoitul și recititul sublinierilor pe text, decis-am (prin librar) că acesta – de fapt, acesta înaintea căruia s-a oprit semnul de carte – să fie fragmentul:
Ninge în Tyria
- Cred că ațipisem, m-am trezit brusc că mă săgeta pe frunte, am crezut prima oară că-i un bărzăune, ceva, țânțar, şi am dat cu palma și am simțit umed acolo, chiar la rădăcina părului, şi m-am ridicat repede şi prin cameră s-a auzit „zdup, zdup", cam de pisică sau poate de ceva mai ușor, și, când am aprins lampa-n colțul camerei, între ușă și dulap, ditamai şobolanul.
E trecut bine de 50 de ani, are părul alb și, pe frunte, într-adevăr, o cicatrice urâtă. Nu știu cum să reacționez, aşa că-l privesc în tăcere. E înăltuț, slab, are trăsături, cum se zice, nobile, însă, de când colaborăm, de fiecare dată când vine la redacție are câte-o atrocitate din asta de povestit. Totul se învârte în jurul condiției lui de intelectual ratat, care a căutat succesul financiar în State, unde a muncit prin benzinării vreo zece ani, după care s-a întors aici, unde nimeni nu-l mai cunoaște, unde moare de foame scriind articole la ziarul nostru sau traducând pe la tot soiul de edituri care nu-l plătessc.
Mi-a rămas în minte însă imaginea acestui intelectual de cincizeci de ani, mușcat de frunte de un șobolan, în garsoniera lui mizerabilă, de unde iese zilnic pentru a colinda redacțiile, pentru a-şi arăta rănile şi a-și spune poveștile.
Numai că Grig nu are legătură cu povestea care urmează. Sau are, încă nu-mi dau seama dacă ceea ce mă interesează aici sunt coincidenţele de tot soiul sau dacă nu cumva vreau să lepăd imagini, ca un șarpe care se strecoară pe sub stânci și se freacă de ele, lăsând în urmă fâșii prăfuite de piele solzoasă. Ce ştiu însă este că șobolanul ăla al lui Grig este din acelaşi tablou panoramic care înghite şi vara pe care vreau s-o istorisesc. Nu mai sunt chiar sigur dacă vara aia a existat cu adevărat, am înghesuit-o atâția ani într-un colț întunecat al creierului, încât acum cred că a fost doar o lungă noapte care a funcționat după propriile reguli, după o sintaxă pe care am pierdut-o. Terminasem de ani buni studiile, cu toate prelungirile posibile, iar acum munceam în redacția unui mare ziar, la suplimentul de cultură, pe post de tânăr jack-of-all-trades, iar noaptea montam emisiunile unui foarte popular prezentator TV, din acelaşi trust, după care plecam în oraş, unde-mi prelungeam în mod lucid trezia până dimineața, când plecam direct la muncă. Locuiam de un an singur, într-o casă a tatălui meu, cu o pereche de hamsteri blănoşi care mă priveau cu reproș când mai ajungeam pe acolo să-i hrănesc. Cu excepția duminicii, când îmi vizitam bunicii foarte bătrâni, nu eram treaz mai mult de două-trei ore pe zi. Pieptul îmi hârâia la fiecare respirație și mă umflasem ca un burete, începusem să chelesc prematur şi îmi sângerau gingiile zilnic. Citisem că lămâia ar face bine, aşa că beam mult gin tonic cu o felie generoasă în pahar, pe care la sfârşit o mestecam. Aveam o relaţie distructivă cu o fată la fel de dezorientată, pe care începusem s-o urăsc sincer (sunt convins că şi ea pe mine) și care bea la fel de mult, așa că ne petreceam de multe ori nopțile într-o reverie alcoolică, ruptă adesea de episoade violente din care ieşeam amândoi la fel de şifonaţi.
Prin luna mai am primit un telefon de la producătorul emisiunii TV, care mă chema pe un ton conspirativ la televiziune, fără prea multe cuvinte. Am fost convins că vor să mă dea afară, pentru că nu munceam cu prea mare tragere de inimă și, pe deasupra, aveam o relație destul de tensionată atât cu vedeta căreia îi montam emisiunea, cât şi cu asistenta lui, o tipă frumoasă foc şi la fel de proastă. Era genul de femeie conştientă de unicul ei atu, care vorbeşte tare şi aruncă cu cea mai mare dezinvoltură cele mai mari enormități posibile. Era luni, abia mă întorsesem de la mare, unde mă certasem cumplit cu Alina, după trei nopți de nesomn şi băutură. Se ridicase de la masă şi dispăruse, pur şi simplu, aşa că am plecat după ea prin sat, din bar în bar, până am găsit-o cu un tip care-i dăduse un pahar cu vin. M-a văzut de departe, așa că s-a aplecat spre el şi l-a sărutat. Făcea genul ăsta de faze ieftine. Iar eu reacţionam mecanic, de fiecare dată. M-am îndreptat în marş forţat spre masa lor, i-am pus gagiului mâna-n gât şi l-am purtat aşa, spre bar, într-o linişte mormântală, spartă doar de râsul isteric al Alinei, care fugea spre plajă. Am început s-o fugăresc, lăsându-l p-ăla sprijinit acolo, gâfâind, şi eram gata s-o prind - de fapt, cred că intenționam s-o plachez -, când m-a ajuns garda din urmă, doi jandarmi tineri şi un gradat, şi a început lunga negociere prin care trecusem de zeci de ori.
Asta arăta așa: ei îmi cereau buletinul şi erau hotărâți să mă ducă la secţie, eu mă linişteam brusc, apoi începeam să le povestesc ce se întâmplase, ea stătea pe margine și râdea de se prăpădea, oamenii deveneau din ce în ce mai conștienți de absurdul situației şi până la urmă hotărau să nu se bage în cuplul ăsta de nebuni. Era felul ei de a mă salva. După care petreceam o noapte liniştită. De data asta i-am spus să-şi facă bagajele şi să se care şi m-am întors în bar. De dimineaţă am găsit camera goală, aşa că mi-am strâns şi eu lucrurile şi am plecat spre microbuz. Pe la Urziceni am rugat şoferul să oprească, am coborât şi am vomat sub privirile celorlalți pasageri. M-am întors la locul meu, în spate, şi am reuşit să dorm până la Bucureşti. În starea asta eram când am ajuns la televiziune, başca nişte vânătăi verzi-vişinii pe antebrațe, despre care nu-mi aminteam dacă erau de la sex sau dintr-o bătaie.
Ivan e un tip 40+, înalt, gură bogată, destul de haios de altfel. E producător de film, dar își câștigă banul pe la televiziune, cu tot felul de show-uri de după-amiază, în care se prezintă cazuri tragice, divorțuri, bătăi, omoruri, întrerupte din când în când de dansul echipei de balet.
- Moşule, zice, apoi se întrerupe, uitându-se în mod evident la mâinile mele. Ce faci, mă, te-nțepi?
- Nu, Ivan, am o gagică care muşcă.
Râde.
- Bine, hai să vorbim serios. Știi că peste două luni sunt alegeri. Ce nu ştii e că suntem foarte implicați şi noi.
- În ce fel?
- Ascultă, întrebi după.
- OK.
Îmi explică cum că la început nu trebuie să știu foarte multe, dar că o să înțeleg eu pe parcurs. Deocamdată pune pe picioare o echipă, televiziune plus presă scrisă, din trust, care să lucreze pentru unul dintre candidați. E vorba despre un fost ministru de Externe pe care nu-l suport, un rârâit care-şi ascunde prostia sub o poleială de diplomație vetustă.
- Oricum, în cazul tău, cererea vine de sus.
Fac repede conexiunea: vedeta mea TV și producătoarea cea proastă au găsit modalitatea de a scăpa de mine pentru două luni. Timp în care, bănuiesc, o vor găsi pe aia de a scăpa definitiv. Accept fără să mă gândesc prea mult.
- Bun, fii atent aici: două luni îți iei la revedere de la redacţie şi de la viață, în general, ai înțeles?
După care-mi toarnă un salariu enorm. Rămâne să ne vedem a doua zi, la prima oră, şi-mi dă o adresă ciudată, într-o zonă elegantă, de vile.
p.173-177. Copilăria lui Kaspar Hauser de B.A.S.
Așteptăm domniile voastre în librărie și pe site după carte dacă vă hotărâți să o citiți, iar pe 5 Martie ne întâlnim la Cartego Bookstore să vorbim în jurul focului și să roadem în comun din ciolanul marii literaturi.
librar, Fală Victor