Text: Revista TIMPUL din Iași (ediție Republica Moldova)
Autor: Fală Victor
Atunci când una din vizitatoarele galeriei l-a întrebat, chiar în ziua deschiderii expoziției, pe Daniel Cauia: „Cât timp v-a luat să pictați acest tablou?” (având expus vederii lor comune tabloul „Flux”), pictorul i-a răspuns scurt: „Trei ateliere”.
Această formă de măsură a timpului mi-a amintit de Marin Sorescu: Lăsați timpul să pută liber, măcar încă o sută de ani! Bănuiesc, dar bănuiala mi-o dictează experiența lecturilor, că omului îi puțeau dintotdeauna timpurile în care trăia; că s-a scris și în Evul Mediu și, mai departe, în Renaștere, și, la urma urmei, pe vremea lui Hristos despre decadența moravurilor și nesăbuința omului pe pământ și agresiunea mumei Natură; iar dacă ne lipim urechea de bula (a)temporală a budismului, mai flăcău decât copilul dolofan și roz / l-au crezut (tot netezindu-i pielea) / un balon cu aer ce respiră / singur... cum îl trag pe sfoară cum – date pe spate / capetele – strigă-n cor: „ÎI sus”[1], îl găsim mai devreme pe anticul roșu-punctat bocind și strigând cu disperare la semenii săi să nu-și bage instrumentele de lucru (tortură) în muma lor dătătoare de viață – Pământul.
Așadar, NIL NOVI SPECTRUM, cum zice pictorul Daniel Cauia cu o ironie și un cum-îi-zice milenar. Această expoziție de pictură pune în discuție o problemă de când lumea și o pune conștient că „nu-i nimic nou sub soare”, ca problemă pusă să nu se rezolve totuși nici într-un fel. Cvadratură a cercului. Dar nici de ignorat în totalitate nu se ignoră, măcar și în mică măsură, deci se merită efortul de a se arunca nada discuției.
Ei bine, în continuare, nu vreau să ofer un istoric al bocetelor despre problemele relaționale dintre om și natură, nu vreau să dau o listă de decizii în folosul naturii: fie propuse de Daniel Cauia sau intuite de mine aici. Risc să fiu un loc comun ambulant, prin galerie, încă un vierme care se ia la trântă cu Universul, un heliobacter care încearcă să ruineze digestia universală ș.a. Voi încerca doar să exprim ce se poate vedea (prioritar!) în această expoziție, așa cum o făceam de fiecare dată (a se vedea articolele despre Eugen Gorean sau Zaharia Cușnir).
[Expoziția NIL NOVI SPECTRUM de Daniel Cauia este deschisă în perioada 16 Martie – 6 Aprilie, în Librăria&Galeria Cartego Bookstore, str. Vlaicu Pârcălab 2 (intrare liberă 7/7)]
Privind la pictura în fața căreia Daniel Cauia a renegat timpul, vedem (și pe bâjbâite: simțim) un flux de pești care levitează într-un peisaj urbanistic, ca o spărtură în Continuumul Spațiu-Timp (uite că revenim la el, Daniel), chit că putem deduce din pictură un stil de viață „ca peștele pe uscat”, un fel de a nu se simți în apele sale (nu peștii, care-s mulți și foarte plurali, ci artistul). De aici poate și direcționarea atenției pe oamenii din jur: unii imitând Nap-uri, alții robotind edemic la câte o pânză, dar toți împânziți (o „pânză de mare” J. Joyce) de pești. Sau, o fi peștii simbolul acelei calchieri drăguțe tipice vieții artiștilor, de la poisson, unde a fi întreținut de o femeie nu e un accident, dar o întreagă filosofie a vieți și, practic, o unică posibilă forma de a supraviețui? Întrebarea rămâne deschisă. Deja cine va da răspunsul... e o altă mâncare de pește.
Nap, e o imagine primordială a lentorii, a lenei, a desăvârșitului tolănit pe un iepuraș de soare, a mângâiosului pui de somn în lumina caldă a amiezii când firele subțiri de păr de sub bot (botul cui!?) sunt neonizate ca într-o fotografie polaroid. Nap e idila unui cățel tolănit și atât. Ceea ce e atât de frumos: să fii un cățel tolănit și atât (mă rog, atâta timp cât ești benevol și leneș tolănit, ci nu forțat și pe veci). Nap e simbolul saloanelor de zi, a hamacelor și oficiilor după prânz. Nap este Callea!
Și dacă Nap reprezintă lentoarea, Swallow e Zborul.
Delicatețea acestei picturi impresionează atât de mult, crezând aproape imposibilă o astfel de reușită: bine că poți reprezenta o pasăre, o vrabie sau o rândunea în zbor, poți realiza un cer formidabil, norii, însă aici vedem mult mai mult decât atât: în Swallow vedem însuși Zborul. Și chiar dacă tabloul e de mici proporții, pictura poate impresiona în mare măsură.
În pictura Confession, după spectacolul culorilor tufișeizate, a păsărilor hrănite-din-palmă și ignorante, a păsărilor ca decor și a dansului orgiastic al câtorva siluete, unde: una se scaldă în propriile păcate; o altă siluetă în propria goliciune; a treia pare a fi Țapul Ispășitor al spectacolului, căci tot greul privirilor se sprijină pe umărul său negru, odihnitor; o a patra siluetă se pierde în gestraiectoria propriei căderi ritualice; cinci – o figură de Chapaev (и Пустота?); dar emblematică mi se pare totuși această din urmă, acest Deus ex Machina care ține cupa (care în acest caz e o cană), cu degetele sale răscrăcănate, tuturor păcatelor; păi iată, în spatele acestui spectacol se vede o regizare, or regizarea trage din urmă, ca pe un iz nedorit, o doză de falsitate (tematică!), mea culpa. Confiteor.
Lucru pe care nu-l poți spune despre „Boondock”, care se remarcă printr-o încărcătură simbolică de nepătruns, parcă. Un spectacol fluid și arhetipal, totemic aproape. Epopeea aceasta a reprezentării firii animalice a omului a mai avut multe precedente de succes, atât în literatură cât și în artă. Daniel Cauia încearcă să transmită mai mult de atât; citim de la C.G. Jung că „trebuie să însușim recunoașterea faptului că omenirea nu este acumularea celor mai separate individualități, ci le posedă un grad atât de înalt de colectivitate psihologică, încât, comparativ, individualul apare doar ca o ușoară variație”[2], deci, colectivitatea psihologică în pictura lui Daniel Cauia privește și mai departe, într-o colectivitate care cuprinde laolaltă animalele, omul, păsările, brusturii și unicornii cu solzi azurii, cuprinde Natura în general, Universul. În pictură vedem o ființă umană care pare a-și trage de pe sine un văl sau cea ce (oricât de paradoxal ar suna) pare a fi un strat de piele, eliberând, sau valorizând și acele părți componente arhetipale ale ființei lui, unde se îmbină animalele de vânătoare cu vânatul, păsările (sau ceea ce pare a fi o pasăre) de noapte cu libertatea păsărilor cerului de zi.
Postfață
„Blem, frate Ciacal,
de vreme ce la strajă ne trimit, blemați să nu stăm (căci
urechea la cuvinte cît de grele ascultătoare învață pre
inimă la cît de grele nevoi răbdătoare a fi), căci otrăvile
acestea cornul Irodului le va îndulci, iară spurcă-
ciunile acestea, botul filului le va curăța. Acestea
Lupul pietre sămănînd, stînci și munți în
urmă răzsăriră, precum mai pre ur-
mă lucrul au arătat.”
(D. Cantemir, Istoria ieroglifică)
[1] Fragment din poemul „levitații (pe sfoară)” de Emilian Galaicu-Păun
[2] C.G.Jung, „Viața simbolică”, p.461