Milorad Pavić a scris că toate tipurile de artă pot fi împărțite în reversibile și ireversibile. Reversibile sunt acele „care permit privitorului să se apropie din unghiuri diferite, să schimbe punctul de vedere și perspectiva așa cum acesta își dorește”. Artele reversibile includ arhitectura, sculptura sau pictura. Cele ireversibile (cum ar fi literatura sau muzica) „sunt ca un drum cu sens unic, de-a lungul căruia totul se mișcă de la început până la sfârșit”. A face literatura reversibilă din ireversibilă este visul multora, inclusiv al lui Pavić. Doi chișinăuieni au reușit cu siguranță în această privință.
Recent, a avut loc prezentarea unei lucrări literar-artistice comune a Radmilei Popovici împreună cu Lică Sainciuc, „PoEsențe”, care adresează cititorului întrebarea despre ce este o carte în general. De la începutul Erei Gutenberg, această întrebare nu a fost niciodată atât de relevantă ca astăzi. Conceptualistul rus Lev Rubinstein, de exemplu, scria poeziile sale pe cărți. Americanul Jonathan Safran Foer a lansat romanul Tree of Codes (2010), în care cuvintele sunt decupate de pe pagini (căutați pe Google, acest lucru este foarte neobișnuit).
Radmila Popovici și Lică Sainciuc continuă șirul unor astfel de experimente, la care mai adaugă consistența cuvântului. Cartea „PoEsențe” este, la propriu, o „cutie” frumoasă care ascunde opt foi A3 îndoite ca burduful unui acordeon. Cititorul desface firul, deschide „cartea” și scoate din ea conținutul. Apoi încep jocurile cu hârtia. Ea însăși se cere în mâini și le „dictează” cum să se comporte cu ea. Aici, poeziile intră în dialog cu imaginile, iar poetul – cu pictorul; sensurile cuvintelor se joacă între ele, iar textul se joacă cu ilustrația. Cititorul are la dispoziție un fel de atlas al unei realități diferite, ca un univers descompus care-și dezvăluie tainele. Opt astfel de lumi sunt ascunse în „PoEsențe” – o carte care este mai mult decât o carte; o carte care se preface doar a fi o carte. Aceasta este deja artă sintetică, creată la intersecția dintre grafică și poezie, din acest motiv – cu atât mai expresivă. Este un început de joc care îmbină cele două universuri creative și-l face pe cititor, de asemenea, un pic creator.
Radmila Popovici este o poetă pentru care fenomenul limbajului devine principala forță motrice. Calambururile, asonanțele și aliterațiile parcă ar defini-o. Ea abordează un minimalism poetic care explorează spațiul sensului cuvintelor. Popovici, la fel ca suprarealiștii din secolul trecut, confruntă diferite cuvinte, în conformitate cu principiul scrierii sonore, iar aceasta duce la explozia codului original al limbii și oferă spațiu pentru nașterea unor noi semnificații. Poezia ei seamănă cu clinchetul primăvăratic al stropilor ce cad din țurțuri. Să încercăm să-l ascultăm împreună, în format de interviu.
— Radmila, spuneți-ne, de ce anume poezia a devenit calea comunicării dvs. cu lumea?
— Cred că oamenii se nasc cu poezia și aceasta se transmite genetic. Bunicul meu a scris poezii. Chiar și atunci, oamenii găseau timp să se gândească la viață, iar el își așternea gândurile cu rimă. Apoi au început să scrie poezii tatăl meu și una din surorile sale. Pe linia paternă, am moștenit și eu acest dar. Când aveam 5 sau 6 ani, tatăl meu îmi recita poezii. Am fost surprinsă când am aflat că-i aparțineau. Apropo, erau scrise în rusă. La acea vreme, ce citea mult în limba rusă. Mama mea lucra la librărie și a dedicat acestei meserii mai mult de treizeci de ani. Astfel, am avut întotdeauna o mulțime de cărți acasă, iar acestea înlocuiau până și mobilierul. În acele vremuri, exista o modă întreagă pentru bibliotecile personale, iar la noi în sat veneau să cumpere cărți oameni de pe teritoriul întregii Uniuni. Librăria din satul nostru nu avea încălzire, deoarece administrația se temea de incendii – respectiv, mama a plătit pentru munca ei cu astm și probleme cu rinichii. Pentru că eram înconjurată de cărți și părinții mei citeau foarte mult, iar tata scria poezie – toate astea, desigur, mi-au marcat destinul. Părinții noștri rămân mereu în noi și continuă să trăiască în și prin noi – aceasta și este o grandioasă poezie.
— Pentru a fi poet, nu trebuie doar să poți scrie poezie, ci și să ai o viziune aparte asupra vieții, să simți lumea altfel?
— Nu există rețete și nu ar trebui să existe cuvântul „trebuie”. Pur și simplu exiști și în această existență ești deja poet.
— Am un bun exemplu. Anterior, când se scria doar în rimă și cu ritm, era suficient să faci cuvintele să rimeze pentru a fi considerat poet. Când a apărut versul liber, s-a schimbat totul: a devenit clar că, dacă trasformi multe dintre textele scrise în stil clasic în stilul versului liber, își vor pierde farmecul. Aceasta a și arătat că trebuie să ai ceva mai mult, acea taină interioară, care te face poet.
— Desigur, mulți spun că poeții sunt vizionari și cred că așa este. Când citești unele poezii, înțelegi că s-a scris despre ceea ce se va întâmpla mult mai târziu. Starea poetică se poate observa în expresia feței, până și privirea poetului se schimbă – mulți o numesc „stare de transă”, dar mie mi se pare că acesta este, pur și simplu, un grad foarte înalt de concentrare asupra a ceva. De fapt, poeții sunt cei care înțeleg cât de greu este să răspundem la întrebarea: ce este realitatea și când suntem mai reali, în vis sau în, așa-zisa, realitate. În opinia mea, poeții au vise mai interesante și acest lucru se datorează hipersensibilității lor. Hipersensibilitatea este proprietatea care distinge poeții de ceilalți.
— Ați fost vreodată dezamăgită de poeți?
— Chiar dacă se întâmplă acest lucru, nu-mi permit să mă las dezamăgită și de poeziile lor. Pentru mine, mai întâi, contează creația, apoi creatorul. Desigur, mi-ar plăcea să existe o armonie între autor și opera acesuia, dar ce drept am eu să decid cum ar trebui să fie? Uneori ești nevoit să alegi între o persoană și lucrarea sa, iar dacă aceasta este o capodoperă, n-ar trebui să existe obstacole. Pe de altă parte, probabil, oamenii creativi dăruiesc tot ceea ce este mai frumos în ei artei, își revarsă partea cea mai bună în ea și lor nu le mai rămâne nimic. Am observat că, după ce scriu o poezie bună, mă simt oarecum pustiită. De parcă ai oferi lumii întreaga ta forță, esență – nu în zadar atât de mulți artiști se sting prematur. Creativitatea este, într-o oarecare măsură, ardere.
— Cea mai importantă carte pe care ați scris-o…
— … „Vene și artere”, deoarece nu este doar o carte a vieții, ci deja și a morții. Ea reflectă, în mare măsură, pierderea tatălui meu, cel care era întreaga mea lume. În afară de faptul că a fost profesorul meu, el s-a ocupat de pomicultură, apicultură, iar ultimul său vis a fost să altoiască un măr în tei, astfel încât merele să aibă aromă de tei. Oare aceasta nu e poezie?
— Povestiți-ne despre colaborarea dvs. cu Liсă Sainciuc la „PoEsențe”.
— Totul a început de la postările mele pe Facebook. Îmi place să mă joc cu cuvintele și să scriu micropoeme. Cea mai mică alcătuire poate conține o mulțime de semnificații. Mi-am expus experimentele pe internet, maestrul Sainciuc le citea, uneori comenta, se-ntâmpla chiar să deseneze câte ceva ca prelungire a anumitor texte, ceea ce amplifica înțelesurile. Era o comunicare dintre semnificația textului și sensul imaginii care devenea tot mai strălucitoare. Dialogul nostru era un fel de joc la patru mâini. Un an mai târziu, am decis să unim totul și să creăm o carte. Nu a fost simplu să lucrăm împreună, deoarece s-a produs ciocnirea a doi oameni de creație, fiecare cu propriile viziuni și idei. Au fost și pauze în comunicare, dar am reluat-o întotdeauna. Și nu am regretat. Pandemia a schimbat multe, de aceea am decis să nu mai amânăm planurile noastre, pentru că s-ar putea ca acestea să nu se realizeze din cauza glumelor vieții. Perioada „Covid” ne-a învățat că nu merită să amânăm lucrurile importante pentru mai târziu.
— Ați avut dificultăți la realizarea cărții, deoarece este una foarte atipică?
— În primul rând, a fost necesar să se găsească un editor și o tipografie care să se angajeze s-o publice. După mai multe încercări, alegerea a căzut asupra Librăriei, mai nou, editurii Cartego. Pentru noi a fost important să creăm nu numai o carte neobișnuită, ci și o carte frumoasă, iar în acest sens, Cartego este în afara concurenței. Ne-a bucurat nespus deschiderea pentru colaborare a tipografiei Bons Offices. A fost nevoie de timp și răbdare pentru a alege și a discuta fiecare detaliu: copertă, fir, E-ul argintiu din titlul „PoEsențe”. Dintre imaginile propuse pentru copertă, m-am oprit asupra celei care m-a dus cu gândul la o sinapsă neuronală.
— Cum este viața de poet într-o lume materială?
— Este întotdeauna dificil pentru un poet, deoarece pentru el există ceva mai important decât mâncarea sau somnul și (se) sacrifică mult pentru darul său, așa că da, este mai complicat, probabil, decât pentru alți oameni. Hainele scumpe sunt mai puțin importante. Sau, de exemplu, eu n-am avut și nu cred că voi avea vreodată mașină proprie. Apropo, este mai interesant să circuli cu transportul public – acolo întâlnești atât de multe chipuri și povești! Cum să te lipsești de această plăcere? În același timp, pot spune că maternitatea m-a făcut mai rațională și mai pragmatică.
— În poeziile dvs., ades vă jucați cu cuvintele. Ce vă oferă aceasta?
— Unii rezolvă rebusuri, iar eu mă joc cu cuvintele. Cineva joacă șah, iar eu mă joc cu cuvintele. Pentru mine, aceste jocuri sunt cele mai interesante, ș-apoi este minunat să poți face fericit pe cineva cu un simplu cuvânt! Cuvintele au magie și, la un moment dat, înveți să o vezi. Poate Universul este, de asemenea, o poezie ieșită de sub penița vreunui Autor. La urma urmei, jocul cu cuvintele este mult mai bun, decât jocul cu rachetele.
— Prin ce se deosebește poezia de astăzi de cea care era acum o sută de ani?
— Gândurile și întrebările rămân aceleași. Și oamenii au rămas aceiași. Doar modul de exprimare s-a schimbat. Poezia este cel mai vechi tip de literatură.
— Desigur, oficial, primul poet din istorie a fost Enheduanna, fiica regelui Sargon din Akkad. Ea a locuit în orașul-stat sumerian Ur, în secolul al XXIII-lea î. Hr.
— Atenție, primul poet a fost o femeie! Antichitatea nu cunoștea greșelile vremurilor ulterioare. Apoi, din anumite motive, omenirea a mers pe un drum greșit.
— Da, încă din Evul Mediu. Așadar, astăzi omenirea se întoarce, mai degrabă, la starea sa inițială și acest lucru este interesant. Dar să trecem la întrebări. Cel mai neînțeles poet pentru dvs. este…
— Toți marii poeți nu sunt înțeleși în timpul vieții lor. De ce? Pur și simplu, ei merg înaintea timpului, pentru că trăiesc puțin în viitor. Ceea ce văd ei, nu văd alții.
— Schopenhauer a spus că talentul atinge un obiectiv pe care nimeni nu îl poate atinge, iar geniul – un obiectiv pe care nimeni altcineva nu îl poate vedea…
— Suntem întotdeauna rezultatul muncii predecesorilor noștri. Nu totul ne aparține, chiar dacă suntem talentați, deoarece toți colectăm gânduri și acțiuni exprimate deja cândva, mai mult sau mai puțin, de cineva. Noi doar găsim cheia către ceea ce au gândit sau au realizat, o răsucim și exprimăm ceea ce aflăm altfel, atât.
— Credeți că lumea modernă este mai mult o lume a prozei sau a poeziei?
— Lumea modernă devine una în care proza și poezia se îmbină și se îmbogățesc reciproc. Viitorul aparține sintezei artelor. Cartea noastră cu Lică Sainciuc este tocmai din această serie.
— Anul trecut, poeta americană Louise Glück a luat Premiul Nobel pentru literatură. Dacă ați citit-o, ce puteți spune despre poezia ei?
— Am citit unele traduceri și am simțit bucuria că există cineva, dintre cei aleși, ale cărui/cărei gânduri și trăiri sunt atât de asemănătoare cu ale mele. Adevărata artă este întotdeauna universală, astfel, e bine să tindem să ne îndepărtăm de tot ceea ce înseamnă local, național, tradițional. Operele de artă ar trebui să îmbrățișeze universul. Gluck o face excelent!
— O altă laureată a Premiului Nobel, Wisława Szymborska, fiind întrebată ce este poezia, l-a citat întotdeauna pe Carl Sandburg care spunea: „Poezia este un jurnal scris de o creatură marină care trăiește pe uscat și visează să zboare”. Ce credeți despre aceasta?
— Resimt asupra mea sensul acestor cuvinte în fiecare zi. Cu toții visăm să zburăm, iar poezia ne ajută să decolăm.
— Și ce este poezia pentru dvs. personal?
— Uneori e drog. Alteori – colac de salvare. Și nu în ultimul rând, e un mod de a trăi. De asemenea, poezia mă ajută să spun orice vreau cu alte cuvinte care au înțelesuri aparte.
— Care ar fi sfatul dvs. pentru toți cei care iubesc poezia?
— Adică pentru toți oamenii… Toată lumea iubește poezia, dar mulți nu-și dau seama de aceasta. Din păcate, mulți oameni pierd dragostea pentru literatură anume în școală. Prin urmare, dragi profesori, ar fi bine să nu mai „torturați” copiii, întrebându-i ce a vrut să spună autorul. Mai bine lăsați-i să se joace cu cuvintele.
Беседовал: Игорь Корнилов