Antologia de poeme „minunata lume” a lui Teodor Dună, apărută sub Nr.21 al al seriei CARTIER de colecție, în 2019, începe cu poemele din volumul „obiecte umane” (Editura Cartea Românească, 2015), chiar dacă acesta a fost precedat de volumul de debut „trenul de treieșunu februarie” Editura Videa 2002, „catafazii” Editura Vinea 2005 și „de-a viul” la Editura Cartea Românească, 2010. Numărul poemelor selectate din fiecare din aceste plachete, care au ajuns prin urmare în antologie, vorbesc de la sine întru motivarea deciziei de ordonare a poemelor în carte (din volumul de debut nu au încăput decât patru poeme în această antologie) și de ce s-au selectat abia din al patrulea volum poemele care să-l introducă pe cititor în poezia lui Dună.
Ceea ce se poate spune cu siguranță e că Teodor Dună s-a remarcat ca fiind unul din cei mai buni poeți ai generației sale, din întreaga literatură română.
Autorul jonglează cu o seamă de cuvinte-cheie care revin mereu într-o nouă lumină, într-un nou context poate și cu o nouă încărcătură emoțională și... cromatică. Astfel, pe parcursul cărții poți găsi frecvent cuvinte precum: câine, trup (trupușor), carne, unghii, mort, viu, pătuț…
Mai ales la subiectul morții și vieții autorul revine mereu, „jucându-se” de-a viul:
abia trecut prin miezul nopții și eu înspăimântător de viu.
viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine.
atât de viu, că o sută de vieți au rămas în afara mea, înnodate.
şi apoi viața a încă o mie de oameni şi apoi viața peretelui,
viaţa lemnului, viaţa carcasei, toate se năpustesc spre mine
şi mă umplu.
şi orice este viu şi orice a fost viu îşi fac loc în mine
şi mă înconjoară.
viaţa mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile.
şi totul începe să clocotească de viaţă.
şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,
că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.
şi nimeni mai plin şi mai trecut prin miezul nopții decât mine.
şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi
ca-ntr-o mie de piei.
îmi desprind mâinile de corp, viața se învălmășește
în jurul meu, îmi ridic mâinile şi toate viețile lor se varsă
în mine ca-ntr-un canal.
viul ăsta de o sută de tone spulberă orice, străpunge carcasele,
străpunge cimentul şi totul clocoteşte de viață: asfaltul
respiră, lemnul respiră, miezul nopţii respiră.
şi chiar dacă nu e nimeni în jur, lumea fierbe de viaţă
cu nimeni în ea.
acum, când viața mea nu mai cunoaşte margini,
îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degetele
şi blocurile îşi scuipă temeliile şi ţâşnesc înnebunite prin aer
și la o sută de metri deasupra pământului
explodează ca mii de artificii.
Alteori imitând mortul, de unde unul din poemele mele preferate trupușorul sau zgomotul cărnii:
trupușorul
măi trupuşorule cum să murim noi
să nu mai aşteptăm nici o primăvară
să nu mai îmbrăţişăm mestecenii
să nu mai vedem noi deloc cerul
şi cum o să mă joc eu cu oasele tale trupuşorule
cum o să stau lângă ele și-o să le mângâi
şi-o să le plâng
o să plouă în jurul meu cu bulgări de lumină
şi-o să stăm tot împreună
pe un câmp cu iarbă înaltă
şi-o să-mi plimb degetele peste
oasele tale măi trupușorule
şi-o să plâng
şi chiar fără ochi
tot o să te plâng
şi n-o să mai aşteptăm nici o dimineaţă împreună
şi nici o lumină şi nici o pădure de mesteceni
voi rămâne lipit de tine
o să-ți povestesc cum înfloresc cireșii cum creşte luna
şi cât de limpede e cerul
doar tu nu o să mă auzi trupuşorule
n-o să mă auzi
şi n-o să mai vezi nimic
cum să pleci tu şi să mă laşi
singur şi fără mâini
cum să pleci tu cu ochii mei
şi-așa mort trupuşorule
mai ia-mă în brațe
măcar o dată
şi dă acest pământ
puţin
la o parte
Mare parte a poemelor sunt un soi de reflecție continuă asupra vieții care trece și care se poate frânge în orice moment: știu că merg cu un mort în spate și că mortul are fața întoarsă spre cer și vede. Viața și moartea se amestecă atât de organic și la modul atât de simplu, disponibil, uzual, încât, la fel cum în poemul "casa de lângă lac”, ai impresia, că nu mai știi „care cuvinte sunt despre viață și care despre moarte”.
Multe poeme alese pentru această antologie sunt parte a plachetei „catafazii”, Editura Vinea, 2005. O serie de poeme teribile despre catafazia unui copil, meditațiile lui abisale, momentele de rupere totală de lumea fizică pe care o trăiau părinții lui - ceea ce îi făcea să sufere. Acest personaj, acest copil, îmi amintește mult de Benjy, personajul principal al romanului Zgomotul și furia de W. Faulkner, unde, la fel ca aici, citim acel flux al conștiinței personajului.
Vocea surdomutului din Zgomotul și furia o poți auzi în poemul "era miercuri era frumos că mama a adus la mine” și ca să întărească această comparație, pică fragmentul „lasă-l în pace, nu vezi că orice i-am spune tremură".
era miercuri era frumos că mama a adus la mine
o cutie „teo ți-am adus o cutie am dat tot sângele din
mine” picioarele s-au urcat pe scaun
gura mea a țipat tama-tama
am dat la oameni jumătate din sân
gele meu m-au găsit aşa vie că mi-au zis
TU POȚI TRĂI FĂRĂ NIMIC ÎN TINE"
ea trecându-și părul peste genunchii mei
dă-o la mâinile mele să o desfacă eueu
şi a dat la mâinile mele cutia şi degetele mele n-au ştiut
ce să facă s-au încurcat între ele
S-au făcut o fundă ca la rochii
şi la ochii mei au venit lacrimi şi i-am dat degetele
mele făcute fundă lui mama să le desfacă
de parcă i-aş fi dat cadou mâinile mele
„ți le desface mama" şi unghile ei roşii frumoase lungi
deznoadă degetele mele cu mişcări moi
trecându-și părul peste genunchii mei
gura mea se desface pentru un râs maaare
tama-tama și degetele mele iarăşi libere şi-n ochii
ei ceva de parcă ar fi vrut să mă bată dar am râs
amândoi întinşi pe covor
şi rup celofanul cu unghia și unghia zice
că a rupt celofanul și mama zice că pot să ridic capacul
dar înainte ne mai uităm unul la altul şi râdem iar
ca să fie cel mai frumos numai ochii ei de parcă s-ar pregăti
să mă lovească dar râdem şi gura îi zice lui mama
„nu-i aşa că dacă ți-ai da tot sângele"
şi ea işi muşcă buzele şi-mi strigă „taci şi desfă capacul"
si atunci au ieşit din cutie fluturii de sub pielea lui mama
şi ei au început să zboare
si eu am început să plâng și ea să țipe
„să-i prindem să-i prindem pe toți"
si fluturii se rotesc în jurul becului în jurul pereților
ne intră în gură în ochi
fluturii îngheață brusc în aer rămân nemişcați
dar începem noi
să ne invârtim în jurul lor noi doi singuri
părul ei îmi atinge genunchii
gura zice tama-tama
mâinile mele nu se fac fundă
málâinile mele de noapte
se duc spre fața ei apasă
si buzele mele se apropie de buzele ei
zic încet UITĂ
apoi gura mea se izbeşte cu putere de gura ei
Dar nu aici se încheie relația lui Teodor Dună cu Faulkner. În unul din următoarele poeme, unul din cele mai răsunătoare poeme mama își iubește crinii mai mult decât pe tata acesta folosește, în prima parte, „era frumoasă și mirosea ca pomii după ploaie” acest „mirosea ca pomii” fiind la fel de reprezentativă pentru Benjy din Zgomotul și furia cum „s-a trezit metamorfozat într-un gândac" pentru Gregor Samsa a lui Kafka; iar în a doua parte face o trimitere, evidentă, la un alt roman mare al lui Faulkner, la Pe patul de moarte :
m-a luat de braț, m-a strâns tare și mi-a zis
„să nu-nchizi ochii. să-i ții deschiși mereu
ca dacă o să închizi acum ochii o să vină o apă mare
și neagră și-o să ne-înece pe toți”
În special cutremurătoare sunt cele câteva scrisori scrise de mama lui, mama lui teo - băiatul cu catafazii. Mama lui îi trimite scrisori tatălui, spunându-i despre comportamentele fiului lor, despre cele vorbite de acesta - cuvinte și expresii care îi formează vocea, recunoscută în toate poemele sale, lui Teodor Dună: „în pânze e ca în mine, nimeni nu poate intra-ieși-intra-ieși” sau „în rănile tale e cald ca-ntr-o groapă”. Iar aproape de finalul uneia dintre scrisori,vse poate găsi acest strigăt de disperare a mamei sale: te rog să vii mai repede, să așezi corpul tău între noi.
Iar unul din cele mai faine poeme din această plachetă este:
în boală te miști lent ca-ntr-o femeie.
trupul tău alunecă în gesturile ei, în mâna ei rece
mirosind ca afară,
acoperindu-te cu pătura, așezându-ți palma pe frunte
şi toată căldura trupului tău
pândind înceata apropiere a părului ei.
în boală te miști lent ca-ntr-o femeie
şi trupul tău stă înclinat
de parcă n-ar mai şti cum să înainteze
prin ceață. și auzi aripile lor
mai aproape, lovindu-i-se de piele şi pielea
ei aşezându-se deasupra ca prima zăpadă a iernii,
de parcă ea coborând
spre tine coboară o mare uitare.
era cald
şi ea plutea înspre noapte.
În ultima parte a antologiei găsim poemele din Kirilă, apărute în 2017, care îți oferă o satisfacție nemaipomenită și un soi de divertisment lingvistic și narativ. Kirilă fiind un personaj fantasmagoric, aproape urmuzian, care deși foarte mic fiind, poate ridica și elefanții și mai câte le face. Unul din poemele cele mai faine cu el e și Carne mică:
kirilă are carnea mică. atunci când îşi scoate mâinile de sub plapumă,
îşi umezește degetele cu limba, să le îngreuneze, să nu le ia curentul de
sub uşă sau curentul făcut de oftatul vecinilor.
ar fi vrut ca atunci când se aşază în pat, să întrerupă, fie şi pentru-o
clipită, goliciunea patului. ar fi vrut ca, după ce bea apă, paharul să se
golească fie și cât o unghie. ar fi vrut ca, atunci când aleargă în cerc
prin zapadă, să rămână măcar o urmă de-a lui, oricât de neînsemnată.
pentru că el are carnea foarte mică și neîndestulătoare.
el are şi vocea foarte mică. pe lângă vocea lui, urechile oamenilor par
blocuri murdare de granit.
vocea lui e doar pentru urechile furnicilor şi doar pentru urechile păsă-
rilor colibri.
pentru că nu poate altfel și pentru că e doar o cutie a milei, nu vrea
decât să fie din ce în ce mai mic. să petreacă revelionul cu scamele și
cu agrafele şi cu pietricelele, iar când vor fi artificiile, să fie atât de mic,
încât să poată fi imbrățisat cu unghiile.
Acest kirilă are toate cele necesare unui erou (pe alocuri și câte ceva de la un antierou) și totuși:
kirilă ştie că un erou e centrat în nemişcare, după ce termină de
gândit ceea ce știe, apare un austru caraghios. miresele încep să se lege-
ne. unele urcă la cer unduindu-se pe barele lucioase ale aerului. kirilă
mai prinde din zbor câte una şi îi agaţă de trenă dorinţele lui mici. şi nu
ca-n chagall, ci fix ca-n kirilă: zeci de mirese îşi încurcă vălurile printre
crengi, antene, înmiresmând aerul cu fecioria lor.
Sau:
se simte roland, ioana d'arc, siegfried, apostol bologa, se
simte divina comedie, crimă şi pedeapsă, se simte ca sfânta inchiziție, ca
mike tyson, amețește, se simte prea mulți deodată, arbaleta străluceşte
orbitor în mâinile lui kirilă, ca graalul, ca hiroşima, ca o mare cuprinsă
de flăcări, ca zăpezile de pe kilimanjaro, mintea îi plesneşte, încarcă ar-
baleta cu toate pietricelele lumii. ascuțite, rotunde, hexagonale, elipsoide,
conice, pietricele din groapa marianelor, pietricele de pe drumul golgotei
şi, urlând, dă drumul ploii de pietricele.
Vezi cartea aici.
librar, Fală Victor