În aceste ultime săptămâni, lumea artelor din Chișinău au început să vorbească în stânga și-n dreapta despre un personaj STRĂIN care și-a făcut apariția la baștina sa, fiind născut aici. Bătrân ca marea și bogat ca Scrooge McDuck, STRĂINUL (așa deocamdată o să-l numim) a încercat să se integreze (cu banii și experiența culturală) în mediul cultural de la Chișinău propunând niște oferte pe care nimeni înainte nu a hotărât să le gândească, sau nu a fost capabil. Aceste intruziuni au scandalizat lumea de aici, dar pe nimeni nu i-a motivat deocamdată, sau aproape pe nimeni.
De aceea am hotărât să vă lăsăm aici cinci scrisori ale unor mari personalități istorice din domeniul artelor vizuale, care ar trebui să dea un răspuns tuturor scandalagiilor avizați în acest subiect.
Până a se porni procesul kafkian împotriva sa, sper ca fiecare portar, fiecare funcționar și fiecare roticică & unghie a mașinăriei sociale de tocat perspective să îndrăgească măcar câte o scrisoare ale acestor personalități.
Vincent van Gogh către Theo van Gogh
2 octombrie, 1884
Dragul meu Theo,
Îți mulțumesc pentru scrisoare, îți mulțumesc pentru ce mi-ai trimis.
Acum fii atent. [...]
Să știi, dacă cineva vrea să facă treabă, atunci nu trebuie să se teamă să mai dea și greș uneori, să nu se teamă să mai facă și câte o greșeală. Să fii bun – mulți oameni au impresia că pentru asta e nevoie să nu facă niciun rău, lucru neadevărat – tu însuți ai spus cândva că e o minciună. Asta duce doar la stagnare, la mediocritate. Schițează pur și simplu ceva, orice când vezi că o pânză goală te fixează cu un soi de imbecilitate.
Nu știi cât de paralizant este; privirea aceea dintr-o pânză goală care-i spune pictorului: Nu ești în stare de nimic. Pânza are o privire neroadă și îi hipnotizează pe unii pictori, astfel încât ei înșiși ajung să se preschimbe în nerozi.
Mulți pictori se tem de pânzele goale, dar pânzei goale ÎI ESTE TEAMĂ de pictorul cu
adevărat înflăcărat, care îndrăzneşte și a rupt pe vremuri vraja acelui „Nu ești în stare“.
Viața însăși se desfășoară întotdeauna sub ochii noștri ca o întindere goală lipsită de sens, descurajantă, o suprafață demoralizantă pe care nu se află nimic, cum nimic nu este nici
pe o pânză goală.
Dar oricât de lipsită de sens şi de zadarnică, oricât de neînsuflețită îi pare viața, omul care are credință, energie, căldură sufletească și care știe ce e mai bine pentru el nu se lasă amăgit cu una, cu două. El intervine și face ceva, și nu renunță, pe scurt, nesocotește, „contravine“, cum se spune.
Lucy R. Lippard către o Tânără Artistă
6 martie 1974
138 Prince St.
NYC 10012
Către o Tânără Artistă,
Îmi pare rău că trebuie să fiu succintă, pentru că sunt multe despre care aș vrea să vorbesc cu tine, dar te rog să citești printre rânduri. Sper că ești furioasă, dar nu lăsa furia să te consume, ci folosește-te de ea cât timp o ai. Sper să nu încetezi să mai fii furioasă din când în când, până ce condiția femeii nu se va schimba, și nu mă refer aici doar la artiste. Sper ca tot ce faci să fie alegerea ta și să știi cum să dai dracului presiunile din lumea artistică atunci când va fi cazul; și sper ca munca ta să fie pusă în slujba celorlalți; sper că tu vei fi cea care va găsi o modalitate prin care să nu mai îngăduie societății să fie folosită în mod greșit și în scopuri greșite; sper că vei face ca arta ta să ajungă la cât mai mulți oameni, la toate femeile și la toată lumea; sper să faci asta de-acum și să nu aștepți până când vei deveni celebră, pentru că probabil atunci va fi prea târziu. Sper să îți aduci aminte că a fi feministă implică o adevărată responsabilitate de a fi om. Sper și sper și sper…..
Cu dragoste,
Lucy Lippard
Salvador Dali către Federico Garcia Lorca
Federico,
Lucrez la tablouri care mă fac să crăp de bucurie, creez într-un mod cât se poate de pur și de natural, fără cea mai mică urmă de îngrijorare artistică, și dau peste lucruri care mă mișcă profund, și încerc să pictez sincer, altfel spus, cât mai exact. În acest sens, încep să pricep până la capăt simțurile. Uneori cred că am recuperat cu o intensitate nebănuită – „iluziile“ și bucuriile copilăriei mele. Am o mare dragoste pentru iarbă, spinii din palmă, urechile înroșite de soare și micile pene din sticle. Nu numai acestea îmi umplu inima de bucurie, ci și vița- de-vie și măgarii care năpădesc cerul.
Chiar acum pictez o femeie foarte frumoasă, numai zâmbet, presărată cu pene de toate culorile, sprijinită de un mic zar de marmură cuprins de flăcări. Zarul de marmură este susținut, la rândul lui, de un liniștit și modest norișor de fum.
Pe cer sunt măgari cu capete de papagal, iarbă și nisip de pe plajă, totul gata să sară în aer, totul limpede, incredibil de obiectiv, iar scena este scăldată de un albastru de nedescris, verdele, roșul și galbenul unui papagal, un alb comestibil, albul metalic al unui sân rătăcitor (știi că există și „sâni rătăcitori“, exact opusul sânului zburător, pentru că cel rătăcitor, deși
debusolat, e împăcat cu soarta lui și este atât de lipsit de apărare, încât mă înduioșează).
Sâni rătăcitori (cât de frumos!).
După asta, mă gândesc să pictez o privighetoare. Tabloul se va numi PRIVIGHETOAREA și va înfățișa un măgar vegetal cu pene pe bolta împădurită a unui cer plin de urzici etc. etc.
Hei, dragă domnule! Chiar așa, tu sigur ești bogat! Dacă aș fi cu tine, aş fi târfa ta ca să te ademenesc cu vorbe dulci și să-ți fur pesetele, pe care să le vâr în pișat de măgar [...].
Sunt ispitit să-ți trimit o bucată din pijamaua mea în nuanțe de homar, sau mai bine zis, „în nuanțele visului homaric", ca să văd dacă te îndupleci, în opulența ta, să-mi trimiți bani […]. Oricum, gândește-te un pic, cu ceva bani, cu
500 de pesete, am putea să scoatem un număr al revistei ANTIARTISTIC și să ne căcăm pe toată lumea și pe orice, de la Orfeo Catalán până la Juan Ramón.
(Dă-i Margaritei un sărut pe vârful nasului, toată treaba este ca un cuib de viespi anesteziate.)
Rămâi cu bine, domnule, te sărut pe palmier, al tău
MĂGAR PUTREZIND
Carl Jung către Arnold Kübler
10 aprilie 1942
Stimate Herr Kübler,
Am reflectat la întrebarea dumneavoastră cu privire la romantici, dar am ajuns la concluzia că, pe deplin ocupat fiind cu propriile îndeletniciri, cu greu aș putea să găsesc răbdarea necesară pentru a dezbate o asemenea temă contemplativă precum „De ce nu mai putem picta așa cum o făceau romanticii?" cu tot spiritul contemplativ pe care o cere aceasta.
Căci asta este ceea ce ne lipsește în prezent: spiritul contemplativ.
Dacă stai așezat pe un vulcan și în același timp poți fi contemplativ, atunci dai dovadă de un eroism supranatural, ceea ce este o contradicție de termeni.
În zilele noastre nu mai are rost să apelăm la nicio certitudine.
În adâncul sufletului știm că totul este şubred.
Când pământul se cutremură, rezultă doar frânturi abrupte și dezarticulate, și nu covoare de flori armonios țesute.
Un ideal romantic în vremurile noastre ar fi ca o plăsmuire dintr-un vis febril.
Ca atare, este mult mai bine ca arta modernă să picteze resturile în mii de nuanțe ale ceramicii sfărâmate decât să încerce să pogoare o pace înșelătoare peste neliniştea infinită.
Vremurile noastre sunt croite perfect pentru tot ceea ce este grotesc, inestetic, denaturat, dezgustător și dacă nu va răsări de undeva o nouă certitudine, arta va continua să exprime neliniște și barbarie.
Asta este tot ce am de spus legat de respectiva întrebare.
Este abrupt și dezarticulat, la fel ca subiectul pe care-l dezbatem.
Al tău sincer,
C.G. Jung
Hollis Frampton către MoMa
7 ianuarie 1973
Domnului Donald Richie
Curator la Secţiunea de Film
The Museum of Modern Art
11 West 53 Street
New York, statul New York 10019
Dragă Donald,
Am primit scrisoarea ta din 13 decembrie 1972, în care îmi faci onoranta propunere a unei retrospective complete pentru luna martie. Permite-mi să menționez de la bun început că „în principiu" sunt de acord, ba mai mult: apreciez profund să fiu inclus în compania pe care o menționezi. Sunt impresionat să observ că perioada pe care o propui se suprapune cu cea de-a treizeci și șaptea aniversare a mea. Și sunt măgulit de propunerea ta de a scrie notițele.
Dar, acestea fiind spuse, mă văd nevoit să subliniez și unele piedici.
Pentru început, permite-mi să-ți explic fățiș că oricine, instituție sau persoană, este liber în orice moment să organizeze o retrospectivă completă a activității mele, și asta fără să fie nevoie să-mi dau consimţământul sau să fiu măcar informat în prealabil. Sunt sigur că știi la fel de bine ca mine că toate creațiile mele sunt distribuite prin Film-Makers' Cooperative și
că acestea sunt disponibile spre închiriere oricărei persoane dispuse să își asume, cu bună-credință, responsabilitatea obișnuită pentru clişee, împreună cu prețul aferent închirierii acestora.
Așadar, presupun că motivul pentru care mi-ai scris nu este simpla dorință de a-mi expune lucrările. Și începi al doilea paragraf cu un indiciu concis cu privire la respectivul „motiv“ atunci când spui: „Totul va fi în numele iubirii și al onoarei și nu va fi alocată nicio sumă [...].“
În regulă. Să începem cu iubirea, de unde am pornit cu toții. Mai mult sau mai puțin, mi-am petrecut ultimii zece ani din singura viață pe care mă aștept să o am făcând filme. Am investit în lucrările astea cea mai bună energie a conștiinței mele. Ca să-mi pot face filmele, am acceptat [...] așa cum fac majoritatea artiștilor (și cu aceeași bucurie) [...] un standard de viață pe care majoritatea americanilor care își câștigă traiul muncind îl disprețuiesc în mod automat: mai exact, mi-am investit toate resursele lumești, oricât de mari sau mici, în arta pe care o creez.
Bineînțeles că aceste resurse nu sunt nelimitate. Dar cel mai important e că tot ce am realizat am făcut pentru că așa am vrut, fără nicio obligație de a fi pe placul nimănui, aderând la propria concepție a canoanelor clasice aplicate artei mele. Oare nu e asta o dovadă de iubire? Și dacă nu, atunci ce trebuie să mai fac ca s-o demonstrez? Şi cine (dintre cei în viață) este în măsură să-mi impună asta?
Iar acum, să trecem la onoare: am spus că sunt conștient și recunoscător pentru onoarea care mi se oferă. Dar cum rămâne cu onoarea arătată artei mele? Mă încumet să sugerez că ar putea veni o vreme în care din întreaga istorie a artei nu va mai rămâne decât o notă de subsol la istoria filmului [...] sau a ceea ce va ajunge să reprezinte filmul. Deja, în mai puțin de un secol, cinematografia a realizat monumente mărețe de inteligență și pasiune. Dacă pretindem că onorăm o asemenea tradiție în devenire, atunci ne exprimăm dorința ca ea să meargă mai departe.
Dar nu poate să meargă mai departe numai cu iubire și onoare. Și așa ajungem la acel „nu va fi alocată nicio sumă".
Am să ți-o spun drept, ca pe un aspect care ține de corectitudine. Să zicem că am făcut un număr oarecare de filme. Asta înseamnă că au fost consumați mii de metri de material brut, pentru care i-am plătit fabricantului. Procesarea
de laborator a fost plătită, de mine, pentru a developa negativele, după ce au fost expuse cu o cameră de filmat pentru care a trebuit să plătesc. Polizorul de lentile a fost plătit. Apoi am făcut montajul, pe un derulator și un separator pentru care am plătit, încorporând benzi și lipici, pentru care, de asemenea, am plătit. Laboratorul fotografic şi cel de testare au fost plătite pentru materialele și serviciile prestate. Tu însuți ești plătit, oricât de modică ar fi suma, pentru că încerci să mă convingi să-mi expun lucrările în fața unui public care plătește, în numele „iubirii și al onoarei". Dacă evenimentul se va bucura de succes, proiecționistul va fi plătit. Paznicul de la ușă va fi plătit. Cineva a plătit pentru hârtia pe care mi-ai scris mie scrisoarea și pentru ca poșta să o expedieze.
Asta înseamnă că eu singur, creându-mi lucrările, am băgat deja bani în buzunarele a zeci de oameni. Înmulțește asta cu tot atâția artiști activi care îți vin în minte. De exemplu, pune-ți întrebarea dacă laboratorul cu care colaborez mi-ar prelucra clişeele în schimbul „iubirii și al onoarei": dacă le-aş cere asta și
ei mi-ar lua cererea în serios, m-aş aștepta să mi se explice, cât se poate de delicat, că oamenii așteaptă o plată pentru munca depusă. Motivul este că asta pur și simplu le permite oamenilor să continue să-şi facă treaba.
Dar se pare că, în timp ce toți ceilalți urmează să fie plătiţi pentru contribuția lor la un eveniment care nu ar putea avea loc fără contribuţia mea, eu, artistul, nu trebuie să fiu plătit.
Și, de fapt, se pare că nu există nicio modalitate de a plăti un artist pentru munca lui ca artist. Am predat, am ținut prelegeri, am scris, am lucrat ca tehnician [...] și pentru toate acele activități colaterale am fost plătit, am fost răsplătit pentru munca mea. Dar ca artist am fost plătit doar în rare ocazii.
Scrisorile sunt selectate din volumul „Scrisori remarcabile. Arta” volum alcătuit de Shaun Usher, publicat la Curtea Veche Publishing în traducerea Corneliei Florea.
Mulțmiri pentru lectură,
Victor Fală & Cartego Team