....
- Jak byleś dżinem[1].
- No tak. Cel mai apropiat supermarket funcționabil era la cinci kilometri de noi, prin pădure. Ce să cari la asemenea distanțe? Un pachet de țigări și un bilet de avion - dar avioanele nu zboară... zboară, dar nu care-ar trebui - dar numai pentru țigări, cinci kilometri într-o singură direcție... Yoooooy.
- Ce?
- Doar m-am gândit că și Allen Carr ar trebui rescris acum; abia ăsta-i cel mai simplu mod de a te lăsa de fumat. În fine. În fiecare zi mergeam în centrul orașului. Și îmi amintesc de prima comandă de la vecini. Cred că s-au uitat la mine ca la un Frodo, care se duce undeva în Mord... Nu, proastă comparație, hai din nou:
- Da` spune cum vrei, oricum încurc totul până la urmă.
- Hai așa: s-au uitat la mine ca la un Bilbo, care merge undeva, pe un munte singuratic după comori - da, să lăsăm așa, e mai bine. Și îmi amintesc prima lor comandă - această stinghereală în ochi și un fel de rușine, mi-au zis:
- Adă-ne, te rog, vecine - nu vecinul acela, al nostru - bere rece, hering sărat... și un kilogram de înghețată.
M-am gândit apoi: interesant, cum au potrivit o asemenea alegere? Au construit o ierarhie?
- Dar Maslow?
- Ce, Maslow?
- Maslow va trebui rescris, ce crezi?
- Nu știu. De rescris, nu cred, dar de completat bănuiesc că merită. E îngust Maslow, eu l-aș extinde. Aș adăuga, știi, un minus unu la nivelurile piramidei sale: ei bine, pur și simplu ca să existe unde să te ascunzi de bombardament.
- Pot să vă întrerup?
- Da, desigur, nici nu întrerupi sincer vo...
- Nu știu de ce înghețată, dar cred că acum orice alegere este pierderea a ceva important. Și lipsa de alegere, de asemenea. Aceasta se simte mult mai intens decât înainte. Eu mă simt de parcă sunt blocat într-un carusel defect, la răscruce dintr-un basm groaznic despre un bogatâr limitat: dacă mergi la stânga - îți vei pierde calul, dacă mergi la dreapta – capu-l vei pierde, vei merge-nainte... dar nu, nu vei merge - blocaj abrupt.
Numai că, știi, bogatârul n-avea copii cu el. Childefree-bogatâr, înțelegi. Fiul nu i-a spus bogatârului: Mamă, de ce ai început să înjuri mai mult? Mamă, de ce soarele este galben? Mamă, de ce zac niște oameni pe strada noastră? Sunt obosiți?
Au obosit, fiule. Au obosit.
Îmi amintesc de desenul animat „Inside Out” - acolo acțiunea are loc în capul unei fete a cărei viață s-a schimbat mult. Și în capul ei există parcă - imaginați-vă - insule separate, precum: Insula Prieteniei, Insula Hocheiului și altele diferite acolo. Acestea sunt, de fapt, componentele cheie ale personalității ei. Și din cauza schimbărilor și conflictelor în care se află, unele insule încep să se prăbușească. Mă uit înapoi în toate aceste luni și văd cum insulele mele explodează și ard - una câte una.
De exemplu, dragi cândva Sankt Petersburg și Moscova. Apropo, se pare că ai menționat ceva – cum îi zice - Golyanovo?
- Da, Golyanovo
- E departe de Kiev?
- Tak, bardzo daleko.[2]
- Ei bine, nu contează – în fine, Sankt Petersburg și Moscova. Mai ales Petersburg. Pentru mine, acestea au fost orașele pe care cu siguranță le-aș fi vizitat din nou. Și mi-aș fi dus și copiii - nu sunt childefree-bogatâr să-nțelegi. Orașe cu care sunt asociate sute de amintiri. Dar acum ce? Insula interioară care se prăbușește — zgomot, moloz, fum, durere, gol.
- Dar știi, eu abia acum, după douăzeci și patru, am înțeles cu adevărat că nu poți pur și simplu să înlături golul, să te prefaci că nu a existat, că golul nu poate fi decât umplut, dar și atunci: urmele, marginile, cicatricile acestui gol - ele rămân. Să-ți spun cum am aflat despre asta?
- Da, te rog.
- Imaginează-ți că mergi pe o stradă curată din orașul tău natal - o stradă în mijlocul unui război, cu ferestrele bătute în scânduri. De-a lungul străzii, presărată de ură, lansată aici de „vecini”... nu ai noștri, aceia. Aici, pe strada aceasta plină de așchii din geamuri (speranțe, vieți) sparte. Și de fiecare dată le-am reparat - străzile în mare parte, dar și viețile – în limita posibilului, știi.
Și totuși, trecând pe acolo acum, dai din cap către interlocutor (chiar dacă mergi singur și acesta este interlocutorul tău interior): „Îți amintești, aici era o groapă cât două staturi umane?”.
Groapa este cea mai fidelă imagine a golului cu care trăim acum. Nu poate fi îndepărtată, la fel cum un gol nu poate fi îndepărtat, se poate doar umple: cu nisip, pietriș, un strat de asfalt deasupra. Dar știm că ea este acolo, că ea, precum coiful lui Hector pe pământ la despărțirea de Andromaca[3], pândea dedesubt, aștepta ceva.
- Mă doare foarte tare să aud asta, lo siento pero de verdad, sabes?[4] Probabil umpleți acest gol de ură, nu? Am citit comentariile pe rețelele de socializare...
- Nu citi comentarii pe rețelele de socializare.
- Și totuși - umpleți golul de ură?
- У оваквим тренуцима осећам се као...[5] да ми взагалі один одного не розуміємо[6], jakbyśmy mówili różnymi językami[7], ghides[8]?
Acum se spune că a sosit momentul când toată lumea trebuie să ia decizii dificile. Acest lucru, desigur, este adevărat. Dar, în același timp, multe decizii sunt luate pentru tine.
Vezi tu, noi luptăm pentru a supraviețui. Luptăm pe pământul nostru. Am fost atacați - ne apărăm, haskanumes[9]?
Și când ne uităm acolo - dincolo de graniță - de unde vine echipamentul militar, de unde zboară rachetele - vedem un fel de oglindă uriașă, fără fund, strâmbă și întinsă într-o curte cât două Americi.
Tu spui: umpleți de ură ca și cum noi îl umplem, nu, noi umplem craterele cu moloz. Dar natura – tu însuți ai repetat asta de multe ori – nu tolerează pustietatea.
Și eu, după ce am aruncat încă o lopată de moloz, le-am scris rudelor mele din Rusia:
- Uitați-vă, asta-i casa noastră - a zburat un obuz în ea.
Și ei au răspuns:
- Și în casa noastră ar fi putut zbura un obuz.
Și le-am spus:
- Aici a venit armata voastră - ne-au atacat.
Și ei au răspuns:
- Și armata voastră ar fi putut să ne atace.
Și le-am spus:
- Îmi trimiteți niște martori oculari whatsappăciți, dar uitați-vă, sunt eu, ruda voastră, un martor ocular viu, mă cunoașteți, de ce nu mă întrebați?
Și ei au răspuns:
- Și noi am fi putut fi martori oculari - și ne-ați fi putut întreba.
Și am spus:
- Dar aici este strada mea, amintiți-vă, ați fost în vizită la noi, în Ucraina, ne-am plimbat cu voi pe această stradă până la supermarket și unchiul Vania m-a rugat să-i iau o bere - a obosit pe iaz, dar a mers totuși, la noi erați doar voi, eu și soția mea. Aici era un supermarket și aici era o stradă - dar acum, uitați-vă, e un crater cât două înălțimi umane.
Și ei au răspuns:
- Și pe strada noastră ar fi putut să fie un crater.
Și în Irak, apropo, a existat un crater - și nu unul. Au fost și mai multe cratere în Irak, iar asta pentru că ne e milă de voi. Dar vouă s-ar putea să nu vă fie milă de noi.
Ei și - a zburat un obuz în casa ta, ei și - există un crater pe strada ta - dar gândește-te, nu ești tu singur de vină la urma urmei. Tu, iată, ai putea să te uiți în ochii copiilor irakieni? Fără să clipești? Dar noi da, știi, căci conștiința noastră este curată ereditar. Au suferit ei - păi, acum suferi tu și am fi putut suferi și noi - și am fi suferit, de ce să nu suferim, dar noi doar nu ne plângem - și nici nu ne plângem ție, știi, de fapt, tu ești ciudat așa, dar familia rămâne familie, iar o familie este un lucru sfânt, așadar, rămâi cu Dumnezeu, noi cu toții te iertăm. Odihnește-te în pace, că pe noi politica nu ne interesează.
- Înțelege, nu poți vorbi cu o persoană de la care drept răspuns primești un catehism. Pentru care conjunctivul...
- Stai, noi vorbeam despre ură, iar tu…
- Stai, o să explic, daj spokój[10]. Nu poți vorbi cu o persoană pentru care conjunctivul și ceea ce ar fi putut să se întâmple sunt absolut identice cu realitatea - identice cu ceea ce este de fapt. Andric spunea așa: „Znaš li ti da reč jedna ruši gradove[11]”, distruge familii, руйнує життя[12].
Înțelege, nu poți vorbi cu o persoană pentru care casa ta distrusă este justificată de o casa distrusă din Bagdad, care a fost distrusă înafara distrugerii tale, pentru că atunci când ea a fost distrusă tu mamicu mu lepu aveai șaisprezece ani, dar chiar dacă ar fi avut douăzeci și șase, treizeci și șase, șase sute șaizeci și șase - oricum, cel mai probabil, nu ai fi putut-o salva.
Nu poți vorbi cu o persoană de la care drept răspuns primești formule învățate, este ca și cum ai vorbi cu un robot telefonic care îți va pune aceleași întrebări într-un cerc nesfârșit și tot nu te va conecta cu operatorul, me cago en la leche que le han dado[13].
Dar nici măcar nu mă așteptam la ceva special de la ei. Nu mă așteptam să aud Slavă Ucrainei, nu mă așteptam să se arunce în această furtună de pe mare și să înoate să ne salveze, să-și condamne țara sau să spună că le este rușine – nu.
Mă așteptam la o simplă simpatie umană: simpatia omului pentru om. Nu de la străini, înțeleg că poate fi la fel și pentru străini - străinilor le pot fi milă de copiii din Irak, de copiii din Mariupol și copiii din Donbass și copiii din Germania - străinii își pot permite acest lux – să le fie milă de toți, pentru că nu le este milă de nimeni.
Dar propriile lor rude, cunoștințe, prieteni, ei pot, chiar „rămânând în afara politicii”, kako mrzim ovu rečénicu[14], pur și simplu să arate ceva uman în ei înșiși. Doar să spună: ne doare că ți-a fost distrusă casa. Ne doare că trebuie să treci prin asta. Ne doare că ești atât de speriat acum.
Nu de la un rus la un ucrainean, înțelege, ci de la un om la alt om.
Dar ca răspuns, am auzit orice – cu excepția celor mai firești cuvinte – cuvintelor de simpatie.
Și acum vii și întrebi despre ură, și întrebi de parcă am ales această ură. Nu, această ură – despre care auzi – a fost aleasă pentru noi.
- Da. Vine în valuri uriașe în fiecare zi - și este complet de neînțeles cum se poate ierta uciderea atâtor oameni, cum se poate ierta indiferența și răceala, cum se poate ierta această nevoie urâtă de a urî, nevoia de a trăi într-o lume alb-negru.
- Ca Ilya Ehrenburg.
- Ce? Îmi pare rău, nu am auzit.
- Ehrenburg, Ilya. Țineți minte, scria după al Doilea Război Mondial:
„Ca și alții, ura nu a fost ușoară pentru mine, acest sentiment teribil îngheață sufletul. Știam asta chiar și în anii războiului, când scriam: „Europa a visat stratosferă, acum trebuie să trăiască ca o cârtiță în adăposturi anti-bombe și în subsoluri. Prin voința lui Hitler și a asociaților săi, s-a pogorât secolul întuericului. Îi urâm pe nemți nu doar pentru că ne ucid copiii cu răutate, ci îi urâm și pentru că trebuie să-i omorâm, că din toate cuvintelor de care pe care le deținem, ne-au lăsat doar „Ucide!”. Îi urâm pe nemți pentru că au furat, în primul rând, viața”. ... Ani de stupoare generală, ani de ură, cu vieți jefuite, mutilate..."
- Da. Aceasta-i foarte asemănător cu ceea ce simt eu acum.
- Și eu.
- Я тáкож.[15]
- Vezi tu, ura nu este o alegere. Alegerea pe care trebuie să o facem în fiecare zi este exact inversul: să învingem ura în noi înșine, să fim mai puternici decât ura.
- Da, pentru că ura este un sentiment distructiv. Edith Eger scria despre cât îi era de milă de supraveghetorii ei de la Auschwitz: erau cu voință slabă, supuși ideologiei. Aveau arme, dar ea, în interior, era mai liberă decât oricare dintre ei. Mai liberă și mai puternică. Învăț să-mi hrănesc ura cu acest gând. Apoi devine plină și seamănă cu ceva între indiferență și milă – iar ele nu distrug atât de mult inima.
- Da, acum multe trebuie să le luăm din nou - avem nevoie de putere. Și când ura din mine își ivește capul, încerc să fac orice acțiune care va fi de folos prietenilor și în defavoarea dușmanilor. Asta mă ajută să fac față. Și da – poate că cineva nu are suficientă forță să lupte cu această ură, pe cineva poate că-l câștigă – dar nu pentru că el ales asta.
- Știți, toată treaba asta-i încă foarte individuală, așa. V-am ascultat acum și am înțeles că la mine nu este chiar așa; în general, stau tare prost cu această ură: chiar în primele zile de război mi-am dat seama că nu pot să urăsc, așa, abstract - să urăsc pe toți laolaltă, ura mea este oarecum foarte direcționată, concretă. Am încercat chiar la un moment dat - la începutul lunii aprilie, când era prea dureros să trăiesc – să o extind cumva, m-am gândit că va ajuta, dar, nu a funcționat.
Am avut cândva un student, îți spuneam că predau engleza, care avea un talent extraordinar de a pronunța totul greșit. Și, oricât am insistat, el oricum citea «electric hater» în loc de «electric heater»[16]. Și la un moment dat, pur și simplu am încetat să mai lupt. Bine, de ce n-ar exista un electric hater: un dispozitiv viclean pe care să-l conectezi, iar el să înceapă a urî cu zel. Să-l folosești doar atunci când îți trebuie urgent să urăști pe cineva, but you just can’t be bothered[17].
- Glumești?
- Nu, chiar.
- Păi, nu, vreau să spun că noi vorbim cumva serios aici, iar tu glumești.
- Da, cum să-ți explic... Din nou, trebuie s-o iau de la început: pe douăzeci și patru februarie, la cinci dimineața, m-a trezit fiul meu. Mi-a spus că s-a început războiul. Auzeam sticla geamurilor apartamentului meu de la Kiev vibrând de la exploziile îndepărtate.
În stomac a început să mi se formeze un nod greoi de anxietate și frică, cu care am trăit câteva luni după aceea. Aceasta, apropo, nu este o metaforă, este un sentiment fizic și doare îngrozitor.
În primele zile mi-a fost greu să mă oblig să mănânc ceva, era imposibil să dormi, uneori doar începeai să tremuri aiurea și nu te puteai opri.
Curând am început să caut ceva care să atenueze această afecțiune, să facă posibil să uit, măcar pentru o vreme.
Și apoi s-a dovedit că literatura, filmele, muzica, toate acestea nu mai ajută. Mintea continua să trăiască în acest coșmar, refuza să părăsească realitatea. Și primul lucru care a funcționat cu adevărat, primul lucru care a ajutat, a fost umorul.
Când m-am simțit atât de rău încât am crezut că nu mai suport, fiul meu a început să-mi arate meme-uri despre război, unul după altul. Nu m-am gândit niciodată că va funcționa - va funcționa pentru mine - dar a fost ca o pastilă pentru calmarea durerii. Se pare că Umberto Eco a scris despre asta: râsul – eterna replică fricii.
Arta – filmele, cărțile, muzica – toate își fac drum abia mai târziu, foarte încet, și încă mai au de străpuns – dar umorul a realizat prima fisură în acest coșmar personal.
- De acord. Cum se zice acolo: „Adevărul moare primul într-un război?” Ei bine, dacă da, se dovedește că arta se sinucide mai din timp. Îmi amintesc acel sentiment acut și șocant al realității care se duce pe... o sută de ani în urmă, iar lumea - lumea în jurul limitelor tale - rămâne acolo, deasupra. Și această lume nu te înțelege deloc - не розуміє тебе зовсім.[18]
Unii dintre oamenii artei susțin puplic suveranitatea țării mele, cineva scrie postări cu cuvinte de compasiune și sprijin, cineva găsește sprijin în metaforele și imaginile antichității - dar în acest moment ție pur și simplu nu-ți pasă de toate acestea. В сенсі - aaabsolut.
Aceste voci nu sunt reale, sună prea afectuos, prea civilizat - iar tu, te uiți prin bucătăria străina a unui apartament străin, într-un oraș străin, fără să-ți schimbi a treia zi hainele și te întrebi în gând, pentru orice eventualitate, oare unde ține cuțitul. І це все[19].
În jur - nu mai există nimic civilizat, epoca ta, această frântură a vieții tale, arta ta, frumusețea ta - toate acestea nu mai valorează nimic. Chiar și viața ta nu mai valorează nimic.
- Da, mi-i foarte cunoscut. Primele zile ale războiului au fost un aliaj de un fel de uluire pe de o parte și de curaj nesănătos pe de altă parte. Ne strângeam, sunam toți prietenii, împachetarea zooparcului în mai multe mașini, căutarea benzinei... Totul părea un fel de joc de rol absurd – și nici prin cap nu-mi trecea că aș putea să mă focusez pe ceva din afara acestei realități.
- Da, așa părea. Eu sunt fotografă și la început, în prima lună de război, nu am putut nici să mă ating de aparatul foto. Nu voiam pur simplu să înregistrez toată această groază, înțelegi, pentru că tot ce înscrii, fotografiezi, înregistrezi, transmiți, va rămâne. De aceea mă simțeam de parcă mi s-ar fi luat mecanismul de creare, care până atunci ne-a ajutat, pe mine și pe alți oameni, să ne dezvăluim, să ne exprimăm sentimentele.
- Dar trece?
- Când și cum. Це залежить.[20] Dacă reușești să prinzi un segment de relativă siguranță, atunci vezi, ca și cum din spatele umărului acestei persoane - căutându-și cuțitul propriu într-o bucătărie străină a unui oraș străin - o altă persoană care se uită în afară; o persoană capabilă să respire, gândească , chiar regândească.
Iată atunci revine arta – în stadiul căutării sensului. Și, imaginează-ți, la început chiar ți-e rușine de acest sentiment: que verguenza[21] - pare inadmisibil de fastuos, aproape de crimă, sabes[22]?
- Cum e neutralitatea?
- Scuze, ce?
- Ca neutralitatea. Mislim da[23] la un moment dat, neutralitatea a devenit un astfel de lux – arta a trebuit să aleagă, pentru că a nu-ți alege o parte a devenit în sine o enunțare suficientă. Formula „toată lumea înțelege totul” s-a materializat până la punctul în care, dacă mai devreme – o oarecare persoană tăcută - a fost pentru tine într-un fel o carte închisă: cine știe ce are în minte, atunci astăzi tăcerea te acoperă cu nimic mai breaz decât roba invizibilă a regelui gol - iar în spatele tăcerii tuturor nu este un mister, ci goliciunea: taci - nu taci, dar cumva s-a întâmplat deodată să înțelegi tot despre toți, de parcă ar sufla un vânt atât de puternic încât toate cărțile s-au deschis la Cuprins.
- Scuză-mă, pot interveni?
- Da, desigur, în general - poate că degeaba am deschis subiectul?
- Nu, nu-i nimic, vei termina mai târziu - îți voi aminti. Dar tocmai ai spus că, dacă am înțeles bine, arta a trebuit să aleagă o parte, nu-i așa?
- Aha.
- Dar nu este chiar așa. Pentru orice persoană legată, într-un fel sau altul, de artă - știu asta, pentru că eu însumi coordonez diverse proiecte de artă în Ucraina de mai bine de zece ani - plasând un artist în contextul logicii aristotelice a lui „da-nu”, „alb-negru” este într-un anumit sens, chiar mai teribil decât însuși faptul războiului.
Altminteri, până în data de douăzeci și patru - înainte de invazia pe scară largă a armatei ruse în Ucraina - eu - în materie de artă - am încercat să mențin neutralitatea lui Eliot ...
- Neutralitatea lui Eliot?
Armen Zakharyan este fondatorului canalului li
terar de Youtube „Armen i Fyodor”. Filolog de formare, critic literar (pe un sfert de normă – cum singur își zice) și promotor activ al literaturii de calitate: la începutul lui 2022 a scos o serie de episoade despre lectura lui „Ulise” de James Joyce, cu acest prilej, sute de oameni, care-l urmăresc, din toată lumea, au citit alături de el acest roman.
După 24 Februarie, de la invazia Rusiei în Ucraina, zeci de ucraineni îi trimiteau scrisori lui Armen Zakharyan, în felul acesta discutând greutățile și ororile prin care au fost nevoiți să treacă. Din aceste scrisori, Armen a alcătuit un plurilog zdruncinător despre Oameni, Artă și Război, unde a integrat fragmente întregi scrise de acești ucraineni.
Traducere & editare text: Fală Victor
Note:
[1] Pl – de parcă ai fin un djinn
[3] „Andromaca” tragedie în cinci acte (în versuri) de Jean Racine.
[4] Sp – îmi pare sincer rău, știi?
[5] Sb - În astfel de momente îmi vine să
[6] Ukr – noi în genere nu ne înțelegem unul pe celălalt
[7] Pl - de parcă am vorbi în limbi diferite
[8] Armeană – Știi? (mai puțin folosit sub această topică în limba armeană)
[13] Sp - M-am cacat în laptele care ți s-a dat.
[14] Cr – cum mai urăsc această propoziție
[17] En – dar tu nu te deranjezi