La 3 Ianuarie 1968, poetul Emil Brumaru îi expediază această scrisoare lui Leonid Dimov, în care îi lasă niște replici la poemele acestuia din urmă, replici care cu timpul au devenit memorabile și des pomenite în admiratorii oniricilor din care făceau ambii, cu vârf și îndesat, parte. Astăzi, de ziua poetului Leonid Dimov, născut la 11 Ianuarie 1926, transcriem acest fragment de scrisoare pentru a vă incita la lectură și după care vă dăm și noi o seamă de fragmente de poeme ale poetului oniric sărbătorit.
„Pirat duios,
Turnul Babel m-a turtit. Totuşi, afectiv, ţin mai mult la Istoria lui Claus și a giganticei
spălătorese și la Vedeniile regelui Pepin. Poate pentru că se leagă de primele întâlniri cu Dimov (cel din 7 poeme) când proaspăt, neştiutor, singur cu ziarul în dosul casei, în şezlong, sub meri, le citeam fericit. Mistrețul și pacea eternă are versuri uluitoare, gustoase, pipărate, elegante, medievale, nebune, făcându-mă să chicotesc de plăcere ca o curvă pișcată de cur (oh!). Și deodată oroare! -, dau de aceste rânduri sinistre: Un pumn de stele s-au desprins/ Și cad în noaptea smălțuită!!!!! Dar în rest, ce desfrâu, ce orgie: Să dăm deoparte roze buci/ De mici maimuțe africane; Buldogi cu bot împărătesc/ Adulmecau fecioare grase (îmi vine și mie să mă pun în patru labe și să adulmec fundul rotund și regal al tuturor fecioarelor); Băteau în poartă cavalerii/ Să taie țîțe somnoroase (ce sadism, ce deliciu!); și altele, multe, n-are rost să-ți rescriu poemul. Dar cine e acel pui care te-a încălecat?? Mistrețul și pacea eternă - o sărbătoare pentru papilele mele gustative (Turnul Babel mereu revin e inhibant, rămîi trăsnit, nu mai ai bale în gură în care să se dizolve cuvîntul).
***
Ce figură de pișicher, de coțcar galant cu damele (căci ele au sâni, căci ele au șolduri), de curtean cu fălcuțe și bărbie dublă, ce figură de mustață cu nas, de nas cu chelie, de chelie cu cârlionți, ce figură ai în G.l.! Stam cu ziarul desfăcut și râdeam, și mă bucuram. Și deodată m-am simțit foarte singur.
13.I.1968 Emil Brumaru”
Leonid Dimov e un mare poet, un poet al cărui cuvânt are un corp, care își abordează un corp atunci când este rostit, când este vociferat. Versurile sale au o densitate prin care nu treci fără senzația că nu mai ai bale în gură în care să se dizolve cuvântul, și ajungi să fii, cum tot Dimov o spune: Sunt ostenit, învins și am dreptate.
Sentimentul împlinirii îl simți indubitabil după fiecare poem, nemaivorbind de volumele sale. Pe când doar o paranteză dintr-un poem te amețește:
(Si erau mii, durate peste pronii,
Portaluri din onix şi calcedonii
Ori largi portaluri dintr-o verde piatră
Cu striuri de agată mai mulatră,
Portaluri galbene, ortogonale,
Din clor coclit, pe muchii de cristale,
Portaluri roz, dintr-un corund amar
Crescut în tropicale văi de var,
Portaluri gri, din jaduri chinezeşti,
Cu scorburi violete, cu fereşti,
Portaluri albe, cu mânere lipsă
Pieziş împinse, ca o grea elipsă,
Imense guri o vorbă ce aşteaptă
Turn Babel să rostească, înteleaptă).
Iar următorul poem, VIS CU LICORN, chiar de nu e pomenit mai sus de Brumaru, deși a vorbit deseori despre acesta și mai exact de un fragment din poem pe care o să vi-l lăsăm boldat, este, prin excelență, și unul din poemele preferate ale neostoitului librar al Cartego, mare fan de poezie și onirism colorat în mod special, așadar:
VIS CU LICORN
Duceam de mână fata cea goală cu tricorn
Să fie – pradă dulce – mâncată de licorn.
Era spre dimineață, fântâna somnoroasă
Suia însingurată un abur de mireasă.
Departe sta oraşul cu tritoni verzi sub dale
Şi albe edificii în jur de catedrale.
Mugeau în zare trenuri, fugeau în ierbi lăcuste,
Se-mbrobonau cu rouă potecile înguste,
Iar eu cu podul palmei ştergeam slinos şi spân
Pe chipul fetei lacrimi, şi-o mângâiam pe sân.
Gândeam că va mânca-o şi-atunci de ce să n-o
Răpun şi eu în iarbă, zglobiu şi rococo?
Căinţa-mi era trează: mă rog, poate că dânsa
De răul meu şi nu de licornul umed plâns-a.
Dar iată că ajungem. Privim în fund, de-afară,
Vedem cum urcă apa bombată şi uioară,
Se-aude-o melodie vrâstată de porunci,
Fântâna tămâiază albastru şi atunci
Am înlemnit.
Totul s-a colorat şi s-a mistuit
Într-o singură boare lăptoasă.
Ne-am simţit cu toţii ca acasă.
Iar el, licornul, cu mare zâmbet de desubt,
Rotea un ochi portocaliu şi ne-ntrerupt
În care bucătăreau toate celelalte fete
Gătindu-se pe ele însele pe-ndelete,
Fără grabă, cu hohote de râs printre legume
Tocate cristalin, strigându-se pe nume,
Jucându-se cu pătlăgelele, cu varza,
Gâdilând sub cioc când acvila când barza
Care păzeau pirostriile de vânt
Şi priveau atotştiutoare-n pământ.
Era o bucurie ruginie-n bucătărie,
Zburau dropii fripte cu flori la pălărie,
Se-nfiripau din te miri ce zicale,
Cădeau de sus aluaturi în rotocoale,
Se dansau valsuri şi mazurci,
Soseau întruna vedetele în blănuri de nurci,
Francisc I spunea: totul e pierdut
În faţa Gretei Garbo din filmul mut
Şi-atunci am văzut
Cum întinde mâinile fata
Să fie luată. Şi gata.
M-am trezit singur lângă fântână
C-un cărăbuş elegant adormindu-mi în mână.
Și ca de fiecare dată pentru a nu vă plictisi prea mult (Modernilor! Grăbiților!) o să vă lăsăm aici un șir scurt, dar amețitor, încântător și carne moale din care să vă înfruptați cu elan și la urmă să-mi răspundeți la o singură întrebare într-un comentariu, într-o mențiune, nu știu, cum veți binevoi; dar până atunci, rubrica Sublinieri răzlețe (anume acele elemente pentru care, scrie Eugen Simion, „Tinerii îl simpatizează și-i folosesc uneori vopselele în poeme mai agresive”):
„E-un ou adânc odaia-n care mor
Cu trandafiri albaștri la perete.” (100)
„Selene fuse cu gazele
Fugind agile prin calcar,
Domni capricorni privind prin stele
La oi mongole, cu fanar.” (p.142)
„Ce cer înfipt! Ce ger în geam!
Cum plâng dulapurile-n sală!
Aș vrea dintr-un hipopotam
Să fac o pălărie goală.” (p.154)
„Pereți întorși cu albul la perete
Privesc din ornamente violete” (194)
„Era o sfârșeală și-o mulgere
Până când începea să fulgere” (197)
„Ce dor mocnit, ce fâlf de coapsă faină,
Ce veselii la cinele de taină,
Ce răcnete, ce furii sparte-n cioburi,
Ce șmirghel dat într-un târziu pe loburi…”(275)
„Trăiam, căci eram abonat,
Într-o umbră cu miros de pesticid parfumat.” (292)
Nu e de trecut nici peste acest mic fragment critic scris de Lucian Raicu despre poezia lui Leonid Dimov, dar și mai mult, despre poetica dimoviană care e peste orice etică de regim, peste orice discurs al puterii:
Prin seducţiile şi rafinamentul desfăşurărilor puse în scenă, prin ambiguitățile, vicleniile, rezervele, capcanele ei, poezia lui Dimov e tot ce se poate închipui mai străin de un discurs al Puterii, al Autorităţii, oricare ar fi acestea, în bine ca şi în rău. Ceva de natură de la sine rebelă, o substanţă refractară, din care era făcut şi omul, autorul ei. Ceva-cineva de natură să îngrijoreze, să "sperie" Puterea prin simpla apariţie, prin simpla "înfăţişare", parcă indicându-i că e prea sigură de sine şi că nu le ştie chiar pe toate şi că, în general, Nu se ştie niciodată…”
Studiind cele dpuă ediții ale cărții „Carte de vise” din care am selectat fragemntele, am observat că în ediția din '97 al „Carte de vise” de Leonid Dimov, numele Marina Dimov, a soției lui Leonid Dimov, a fost schimbat de Arcadie Suceveanu în Mariana. Acum mă întreb și vă întreb și pe dumneavoastră:
Ce ne rămâne să ne închipuim în locul acestui pisc oniric numit „splina” din poemul lui Brumaru – dedicat Marinei: „geana” sau „piceana”? Poate sunt alte variante?
Celestă, palidă Marina,
Cu părul lins de heruvimi
Și spleen ce-ţi roade dulce splina
Printre acești poeţi infimi,
Fă-l pe Dimov - monstru duios -
(Tu care eşti amică bună
A celui mai parşiv Eros)
Să-mi scrie de cinci ori pe lună
Căci, iartă-mă, sînt iar bolnav
Și o s-aștept o săptămînă
Să pun sărutul meu suav
Pe plicul tău*, ca pe o mînă.
(Cerșetorul de cafea, Polirom, 2014)
PS: În 2026 se împlinesc 100 de ani (centenar!) de la nașterea lui Leonid Dimov, ce-ar fi o ediție centenară a Carte de Vise?
librar Fală Victor