„Vouă, cinstitelor,
ție sperjure:
lanț al ispitelor
jur-împrejure
cojii străpomului,
tare ca cremenea;
fiarelor, omului
semiasemenea…”
Șerban Foarță
Încă atât de tânăr, ai spune, dar cu o vizibilitate în lumea artei europene de invidiat.
Pictorul acuarelist Eugen Gorean, este cel mai bun în ramura sa în Republica Moldova și ocupă, neîndoielnic, un loc de frunte în lista acuareliștilor europeni.
Lucrările sale realizate bine tehnic, bine puse pe propriile picioare conceptual – unde animalele iau curajos și ludic locul oamenilor în pictură & în lume – te pot impresiona ușor, pot inspira, pot amuza și trezi la unele realități sociale, omenești și chiar așa – prin prisma imaginarului bestiar.
În expoziția din acest an nu este nici o lucrare în fața căreia să te oprești o clipă și să nu-ți străbată ideea precum un burghiu în creier, să nu-ți împlânte adânc în inimă unele elemente, mă repet, ce țin de acel bestiar, dar care îți gâdilă propriul egou (cu o periuță din păr de veveriță).
Versailles, una din preferatele mele lucrări, reprezentând o mulțime de vaci în sala palatului sus-menționat, este deopotrivă încărcată estetic cât și conceptual. Am visat aceste vaci o săptămână de-a rândul, cum ai visa în adolescență femeia dorită și kilometric indisponibilă. Acum, mă rog, nici vacile nici Versaillesul, atât mai mult lucrarea lui Eugen Gorean cu vaci în Versailles nu-mi sunt disponibile… financiar. Dar bine, i-au fost altcuiva disponibile, o să se bucure cineva de această lucrare.
Versailles (80x90 cm) e printre puținele picturi în acuarelă pe pânză. Ceea ce-i dă un farmec aparte, culorile sunt mai intense, are un pic de luci și un efect vizibil mult mai accentuat.
Atât asta, cât și mărimea care o impune în spațiu o fac una din cele mai observabile lucrări.
Or, cât pe ce să uit, în galerie mai există o lucrare cu vaci, Venice after party, de data aceasta acuarelă pe hârtie și un format mult mai mic, 25x35 (disponibilă încă). Însă aici vacile sunt mult mai sociale și mai puțin elitist-rezervate. Și nu în ultimul rând – în Veneția!
Miorița III – ce ține de această Mioriță, eram curios dacă occidentalii reacționează la fel de pozitiv (dacă pozitivă e și reacția moldovenilor) la acestea, dacă le înțeleg, dacă rezonează cu ele.
Pentru că, în cele din urmă, aceste Miorițe nu sunt niște ironii la adresa mioriticilor moldoveni sau români – așa cum sunt cu băsmăluțele alea Luis Vuitton la gât și, gluma veche, poate că și miroase a Christian Dior Poison Girl – aceste Miorițe sunt niște ironii universal-valabile, elitismul și consumerismul e buba oricărei societăți de astăzi (elitiști sunt și printre hipioți deja); aceste Miorițe sunt niște vase comunicante ale trecutului cu realitatea, a preîntâmpinării cu sfârșitul, suntem ascultătorii pasivi dintr-o conversație prinsă întâmplător de antena veche a societății și știm deja ce fac vecinii, păcat că putem folosi cele auzite decât pentru bârfe.
În cazul acestei Miorițe, iarăși, datorită faptului că este lucrată pe pânză efectul este superbisim!
În expoziție se pot găsi două Miorițe, doi antipozi, una – cea despre care vă vorbeam mai sus – întruchiparea acceptării și regăsirii pe sine în sine, cealaltă – Living the past behind, acuarelă pe hârtie, 53x73 cm – este despre adaptare, despre speranță în fuga de ieri spre necunoscutul de mâine, o speranță creștinească într-o oarecare măsură (vedem și-o lumânare în fața unei icoane într-un colț al picturii); prin reprezentare (poate că de aici vine termenul dezlânat?!) lăsării de haină, în cazul ei de lână, ni se dă de înțeles că nu ne lăsăm de noi înșine, că rămânem aceeași – ne este în puteri să alegem dacă ne industrializăm (vezi țevile fumegânde pe fundal), aka „dăm lâna la stat”, sau rămânem noi înșine.
The magic rabbit – o lucrare mică, cu nici o aparență magică până în momentul în care-i citești titlul. E și cea mai clasică lucrare din toată seria, cu nimic anormal în ea, care, în contextul celorlalte lucrări, îți lasă ție, privitorului, să realizezi magia; curiozitatea se începe abia atunci când realizezi că această magie cu adevărat se întâmplă: după ce mergi precum câinele pavlovian și ți se luminează și dă de mâncare la fiecare lucrare, în fața acesteia ca și cum ți-ar spune „ține un pic de lumină – salivează”.
Dacă trecem peste, prin, înconjurul peretelui vedem un alt iepure, unul Aristocrat. Un iepure căruia îi simți parcă, tactil, stofa îmbrăcămintei, îi ghicești parfumul și poate că și masa și locul în orașul epocal în care și-o ia. O lucrare în care acest iepure aristocrat este reprezentat pe un fundal alb, lipsit de o încărcătură cromatică sau de alt tip în spate, pentru că el ar fi înghițit orice spațiu, orice concept, în sine. El e centrul de greutate și centrul atenției.
Un pas în urmă și vedem un Ogar englez în haine judecătorești – Brother in law – unde fundalul turquoise îl scoate în evidențe, îi dă caracter, sobrietate; uimește la urma-urmelor, deoarece acest verde e un verde baroc, un verde care spune despre un gust estetic (rar în lumea hârțoagelor). Dar și simbolul inimii de pe haină arată că are și priză la „femei”, ceea ce ne confirmă că gustul acestuia este folosit în scopuri demne.
O altă, Trompe L'oeil, pe lângă această gamă de culori ( aceeași ca și în cazul Versailles-ului) aici este efectul care face să pară că tavanul lipsește și aceste scene idilice de pe tavan sunt o scenă (aproape biblică sau mitică) reală, extinsă în aer, în spațiu, în afară. Astfel, pictura nu e limitată în spațiu, atât mai mult nu e limitată în interpretare. Cu o gamă de lumini surprinzătoare, cu o serie întreagă de caractere ale animalelor foarte bine lucrate, măiestrit chiar, această pictură poate ușor cădea la inima oricui.
Însă de la caracterele animalelor se începe cea de-a doua linie de subiect, acest trompe l'oeil propriu-zis, această iluzue vizuală a vânătorii unde, pe când toți câinii vânătorești împreună cu vânătorul însuși caută prada, prada (întruchiparea vicleniei) stă așezată în spatele vânătorului, pe cal.
Aici, ca în multe alte cazuri din pictură în general, mă conving despre efectul impresionant al ramei în care e încadrată pictura. În cazul Trompe L'oeil e o ramă din lemn, foarte fină și care se privește admirabil.
Însă… până a ne îndepărta de acest subiect, e musai să aruncăm o privire peste English eccentrics: același interior (permiteți-mi) eccentric, solid, luxos, cu doi vânători pe cai, o mulțime de câini în căutarea aceluiași vânat și un cal fără călăreț. O fi fost înlăturat & anulat călărețul-vânător după scena Trompe l'oeil-ului rușinos? Dar oare nu se află în aceeași situație acești, noi!, vânători când vânatul le fâlfâie cozile sub nas?
Ce spectacol! „Găsește pisica”, ce mai!
Five nymphs – deși ca spectacol și elemente care-o constituie te duce direct cu gândul la chateau-urile sud-franceze, ca trăire e mai apropiată de amurgurile cehoviene.
Este o reprezentare mirifică a speranțelor atunci când totul pare rupt de viitor, rupt de lumină. Este, dacă vreți, o reprezentare a magicului care-i mereu posibil, palpabil, vizibil, disponibil în orice moment, în orice împrejurare – și tocmai împrejurarea contează, ar părea să spună (vezi nympherioara singuratică).
Și „N-o să irupă / dintr-însul, însă, nici un bombyx mori! / Aerian e caierul pe care / îl umflă,-n juru-i, vorbele-mi precare / și searbede, acum, ca însăși limfa… // Ci draga, draga mea, fii, totuși, nimfa / 'prejurul căreia-mi înfășur norii. (Ș.F.)
Și mai sunt lucrări despre care se pot zice multe, încât, te înghit infinit draga mea Șeherezada cu toate acele 1001 nopți cu 1001 povești ale tale, dar modernitatea voastră, dragi cititori, adică modernitatea noastră (dragilor) ne cere să scurtăm ceea se poate de lungit și de lungit ceea ce… invers.
Vă las îngândurați și vă îndemn forțat să mergeți să vedeți expoziția până pe 31 Decembrie 2022.
Autor: Victor Fală