Încă un volum al unui autor latino-american ajuns pe meleagurile românești în traducerea lui Dinu Flămând. Eu nu prea am stat să fac statistici despre volumul de traduceri al altor traducători români din diverse limbi, dar știu cu siguranță că Dinu (e chiar) Flămând este unul din cei mai harnici traducători, aducându-i în limba română pe: Fernando Pessoa (integral), Antonio Gamoneda, Carlos Drummond de Andrade, Pablo Neruda, António Lobo Antunes; din franceză pe Beckett, Sollers, Guillebaud, ș.a.
Curios mi se pare că în cazul lui Cesar Vallejo a fost o dublă lovitură - în aceeași perioadă (cu mici rețineri în cazul celui de-al doilea volum) în limba română au apărut două cărți de Cesar Vallejo în traducerea lui Dinu Flămând: prima, Trilce, la editura Cartier, Chișinău; și cea de-a doua, A murit eternitatea mea, la editura Pandora, București.
Volumul Trilce urma să apară inițial cu titlul de Cranii de bronz (într-o perioadă în care Cesar Vallejo era deținut) și urma să fie publicat sub pseudonim. Prietenii l-au convins pe Vallejo să-și păstreze numele și ca măcar cea de-a doua parte a tirajului să fie denumită altfel, căci această modificare l-ar fi costat în plus doar trei livre(„tres libras mas”): de aici și jocurile sale de cuvinte cu acest „tres”: „tres, tres, tres”, „triss, triss, tril, trils”, „Trilsssce… trilce… trilce?”. A rămas Trilce, eufonie sau descântec ce trimite și la trinitate dar și la tril („trino”), în consonanță cu toată dezbaterea despre timp și cifre ce caracterizează, între alte, poetica, estetica și filozofia lui Vallejo. (D.F.)
Vallejo a fost și un marxist dedicat, credea cu un soi de naivitate în mesianismul comunist sovietic și chiar polemizează și cu Panait Istrati (scriitorul român), care denunțase deja pe un ton decis și cu argumente duplicitatea regimului sovietelor; îi recunoaște românului pertinența analizelor, dar îl acuză de nerăbdare și de exagerări, ca trădător al „cauzei”. De aceea multe poeme de-ale sale poartă această pecete a unui politic abia bâlbâit, incert și aproape neobservabil chiar, dacă nu ții cont de contextul în care autorul le-a creat și încărcăturile de sens pe care acesta doar le lasă intuite, fără măcar un semn că ar fi venit și în întâmpinarea cititorului cu vreun element în plus pentru integritatea imaginarului sau ideii poemului în cauză.
Cesar Vallejo în general nu prea își descoperă sensurile poemelor. Ermetismul poemelor sale nu tinde atât spre o lipsire a cititorilorului de sensuri și jocul sub nasul acestuia cu mijloacele palpării unui anumit sens, cât spre un ideal propriu de a face ca toate elementele sensului să nu fie doar elemente, ci să vorbească fiecare din numele lor.
Tot Dinu Flămând, traducătorul acestui volum în română, scrie în prefața cărții următoarele:
„De multe ori Vallejo lasă impresia că reparcurge în memorie şi asociază momente ale biografiei sale personale numai de el ştiute, despre care nu ne poate vorbi, sau la care se referă doar cu aluzii de interpretare, într-un proces metaforic care nu ne furnizează elementele metaforei. Textul pare să structureze vag un material inform unde se pot amesteca cifre cu interjecții, jumătăți de cuvinte cu nenumărate alte cuvinte deformate, luând-o la întâmplare în toate sensurile. Însă chiar existenţa acestui zăcământ polisemic, ce indică brusc o interpretare şi poate devia la fel de brusc spre o alta, uitând să ofere orice vag indiciu mai sigur, este dovada unei speciale intenţii auctoriale; e clar că discursul aparent destructurat, uneori cu şiruri de onomatopee, cu stranii bâlbâieli şi savante ,,stângăcii" e preferat protocolului literar tradițional. Dar de unde rezultă această jenă” de a face poezie, dacă nu dintr-o enormă exigenţă pe care Vallejo i-o impune poeziei, ca şi cum ar condamna toată istoria ei şi protocoalele ei devenite fatalmente locuri comune? El îi cere, de fapt, textului să exprime mai mult decât o face de obicei, în simultaneitatea emoțiilor care se încalecă, iar astfel această aparentă lipsă de finitudine, aceste enunţuri ne duse până la capăt devin chiar vocea inconfundabilă a poetului.”
În continuare am să încerc să mă rup de contextul și teoreticul acestei poezii. Or, toată poezia poate fi bine lăudată în reperele critice, se pot alcătui volume de critică asupra lor și se pot susține teze de doctorat pe seama poeziei unuia sau al altuia din poeți, doar că de multe ori se scapă din evidență contactul poeziei cu cititorii de rând - căci poezia nu e scrisă și nu trebuie percepută și scrisă în continuare pentru niște Aleși sau oameni cu simțul poetic abil. Nu, poezia e pentru toți oamenii deopotrivă apropiată și în diferență de gen, deopotrivă dragă.
Voi pune la dispoziția dumneavoastră, așadar, trei poeme care mi s-au părut, din diverse motive, demne de a reprezenta acest volum, pentru al face dorit măriilor dumneavoastră.
Am să încep cu cel care mi-a plăcut cel mai mult. Poem despre care Nale-Silva scrie: „Rare sunt compozițiile în limba spaniolă pe acest motiv care să poată egala emoția atât de sinceră și pudoarea îndelung cântărită de aici… chiar și el singur, acest poem LXV ar fi suficient să-l califice pe Vallejo mare poet".
LXV
Mamă, eu mâine plec la Santiago,'
ai să mă umezeşti cu plânsul şi binecuvântarea ta.
M-am împăcat cu deziluziile și cu sângerânda
plagă din sterpele mele frământări.
Aici o să m-aştepte arcada uimirii tale
şi tonsuratele coloane-ale grijilor tale
care pun capăt vieții. M-o aștepta și acel patio,
iar la parter coridorul cu prăjituri şi cu toate bunătățile
pentru zile de sărbătoare. Fotoliu meu de ştab şi el m-o aștepta,
veche solidă mobilă în piele dinastică, semi dezmembrată,
ce mormăie de îndată ce primeşte fesele unor
stră-strănepoate, cu brâuri împletite şi cureluşe.
Acuma îmi cern mângâierile cele mai pure.
Iată-mă pivotând, auzi tu oare cum gâfâie foreza sondei?
auzi tu țintele lovite?
continui să tot modelez formula iubirii tale
pentru toate găurile din această podea.
Oh de-am avea la îndemână panglici tăcute
pentru ale noastre cele mai distante cingători,
pentru ale noastre cele mai distincte citate.
Uite așa, muritoare nemuritoare. Așa.
Pe sub dublele arcade ale sângelui tău, pe unde
trebuia să treci în vârful picioarelor, încât până și tata
nevoit a fost pe acolo să se strecoare,
umilindu-se până chiar să devină mai puțin de jumătate de om²,
şi devenit astfel primul prunc pe care l-ai avut.
Uite aşa, muritoare nemuritoare.
Între coloanele oaselor tale
ce nu se pot prăbuși, nici nu pot lăcrima
pe unde nici măcar Destinul n-ar putea
să-și strecoare vreun degetel.
Uite aşa, muritoare nemuritoare.
Uite aşa.
Următorul poem, cu numărul XXV, a fost considerat intraductibil și greu de pătruns, fapt care i-au făcut pe mulți să-l compare cu scriitura din Finnegan's Wake a lui James Joyce. Eu nu pot decât să-i admir frumusețea ritmică și lexicală, fără a mă pierde în emulații hermeneutice și a căuta rădăcinile și etimologiile latine, arabe, medievale și a.m.d.
XXV
Hoaspe şi pleavă dând să se lipească
pe la încheieturi, pe cefe groase, până jos
şi dedesubt în patul unora în picioare numărând.
Episcopind şi bietele coji de mălai.
Pe când tot prăvălindu-se din flanc de caravelă
vântul sforăie fără să americanizeze,
parâmele cedează frânte în spasmul ghinionului,
precum încheietura mâinii de copil deprinsă
să șteargă mucii musului în dosul pupei.
Iar cea mai ascuțită care sopranizează triplu
e tonsurată şi împiedicată, şi îndelung
nazalizată-adulmecă spre asprii țurțuri
de milă infinită.
Spinări superbe-n trecere purtând poveri
gemând, de hamuri ofilite atârnându-şi
eşarfele-n cele şapte culori
sub zero, din puturoase insule de
până la insulele ce adună guano.
Ca mierea fagurelui din furtuna unei credințe
slăbănoage.
Şi ca pe vremea expedițiilor. Și-a învârtelilor
pentru planuri de viitor,
când neînsuflețita scriere zgârie doar
epuizate şi-însoțite de ruşine cruciade.
Şi vin atunci cabrați pe cai episcopi să se lipească
chiar şi de false porți și de mâzgălituri.
Iar la final să ne tupilăm sub baldachinul Amorului, cu acest ultim poem.
XL
Cine să ne fi spus nouă că într-o duminică,
uite aşa, pe împăienjenite coaste
se va cabra chiar umbra dând cu fruntea.
(O moluscă cu nişte ochi goi şi epuizați se opune,
cu cele două sau mai multe din posibilităţile ei tantalice
unei semi furii a sângelui plină de remuşcări).
Deci, nici măcar reversul ecranului
ne locuit n-ar putea să ne curețe arterele
cele mereu îmbărbătate de repetarea lui încă.
De parcă ne-ar fi dat drumul să ieşim! De parcă
nici n-am fi blocaţi pe cele
două flancuri zilnice ale fatalităţii!
Şi cât de mult ne-am rănit noi pe noi.
Ba chiar mai mult, de câte ori nu ne-am supărat şi ne-am
certat şi ne-am împrietenit noi de atâtea.
şi-atâtea ori.
Cine să-şi fi putut închipui o asemenea duminică,
când, târându-se, şase coaste cedează
astfel, ca nişte gălbenuşuri luminiscente.
Am fi fost strâns uniți împotriva lui, ascunşi sub
cele două aripi ale Amorului,
de sub al treilea rând de pene lustrale, pumnale,
noi pasaje în hârtie de orient.
Deocamdată azi probăm dacă mai trăim,
aproape o singură frunte şi nu mai mult.
Vreau să vă recomand această lectură nu ca pe o carte de citit între două episoade din The House of Dragons și nici la coadă în Nr.1 ci ca pe un fel de cafea de dimineață, după care creierul devine mai ager, cu toate rotițele dințate în plină funcțiune și toate mecanismele sunt unse.
Această lectură poate fi pe alocuri greu motivată, dar odată ajunși la final realizezi că mai ai un reper MARE în literatură la care să-ți raportezi micimea problemelor pe care le ai, la care să faci referințe cum ar face un călugăr referințe la Biblie. Încă un reper atemporal: căci poezia lui Vallejo nu poate fi ghicită în apartenența ei genurilor și perioadelor, decât studiindu-i biografia.
Fală Victor & Cartego Team