Teodor Dună (n. 1981) a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat volumele: trenul de treieşunu februarie, Editura Vinea (2002 – Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima); catafazii, Editura Vinea (2005); de-a viul, Editura Cartea Românească (2010); der lärm des fleisches (trad. de Georg Aescht), Edition Solitude, Germania (2012); obiecte umane, Editura Cartea Românească (2015 – Premiul Cartea de poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori). Grupaje din poemele sale au fost traduse în franceză, engleză, suedeză, spaniolă, bulgară, maghiară.
peco
era comunism, era iarnă, corbii croncăneau sinistru. pereții erau mai reci decât cuștile, iar totul – până și papucul, până și zgarda câinelui costeliv – părea o ureche iscoditoare.
kirilă mai avea câțiva pași până să ajungă în patul lui micuț pentru a asculta emisiunea „noapte bună, copii”, când, în dreptul ușii, s-a profilat silueta înfricoșătoare a tatălui. îl privește sumbru și îi spune cu o voce tunătoare: „kirilă, ești mare de-acum, ai aproape un metru” și kirilă se înalță pe vârful picioarelor, doar-doar să atingă clanța cu capul. „eu, tatăl tău, nu am timp, eu, tatăl tău, și bagă bine asta la cap, trebuie să scriu un studiu comparativ între etica nicomahică și opera lui udriște năsturel. tu du-te să iei benzină. l-ai înțeles pe tatăl tău?” și kirilă zice da, deși și-ar fi dorit atunci să-l cheme năsturel și să se ascundă între copertele unei cărți, printre locurile albe dintre cuvinte, să le tragă peste el, ca pe o plapumă groasă de tuș.
însă tatăl kirilă i-a pus în brațe o canistră, i-a dat mănuși, o căciulă, l-a urcat pe sanie, i-a spus „du-te” și a împins cu putere sania și kirilă aluneca prin comunism, prin iarnă, pe sub copacii ca niște râuri înghețate spre cer și deasupra corbii croncăneau sinistru, sângele îi zvâcnea în tâmple, dar nu se oprea, înainta prin geamurile groase ale aerului, spre peco, spre peco, și acolo o coadă de animal preistoric: unii își învârteau sălbatic canistrele pe deasupra capului, strigau ceva de neînțeles, frigul le îngheța saliva, scuipau pe jos mici stalagmite, o bătrânică nota pe basma atmosfera subversivă, un tânăr și-a dat foc, a început să alerge, apoi a căzut, câteva femei s-au adunat să-și încălzească puțin mâinile lângă acea vâlvătaie, doi oameni în uniforme trăgeau cu pistolul într-un semn de circulație, un câine cu o elice de elicopter ieșită din cap lătra metalic deasupra, iar kirilă aluneca pe lângă toate astea, și-a oprit săniuța lângă stația de alimentare, a văzut că nu e nimeni pe care să-l întrebe dacă se poate, a umplut canistra cu benzină, a urcat-o pe săniuță, s-a înhămat la ea și, depărtându-se, se transforma, încet-încet, în singurul nasture al celei mai groase haine.
