Chiar la începutul cărții, Petruța, dădaca tânărului (bătrân) narator, îi spune „să nu irosești cuvintele, o să ai nevoie de ele”, iar el se va ține de această remarcă, deși atunci ridica zmeie la ceruri, altfel de zmeie decât toți zmeii pe care-i va întâlni pe parcursul vieții, căci „orașul era plin de zmei pe care îi durea inima, care cădeau în patima și aveau probleme cu femeile”. S-a ținut de ne irosirea cuvintelor chiar și atunci când a scris această carte mai târziu (autorul), înșirându-le doar pe cele necesare; dar și mai mult, acesta nu a irosit nici punctele - decât cele de pe i-uri - punând unul abia la final, unul definitiv pentru acest microroman.
„Aleea Zorilor” de Andrei Crăciun, Polirom 2017, e un roman al creșterii, romanul unei copilării obișnuite, a unei banale copilării într-un orășel mic, cu jocuri printre blocuri vai de ele construite de Parditul Unic (ajungem iarăși la plângerea trecutului comunist ca în majoritatea cazurilor scriitorilor români și basarabeni), cu fotbal până la fracturi de mâini, cu părinți preocupați de servicii, cu soți alcoolizați și femei furioase. Și pentru că sa vorbit atât de mult și se mai vorbește încă despre aceste banale copilării, Andrei Crăciun a decis să nu lungească prea mult vorba, să nu irosească cuvintele și să povestească într-o frază cam care a fost copilăria lui (mă rog, dacă a lui era), iar această frază s-a întins pe 118 pagini, nici mai mult, nici mai puțin. Pagini care se citesc dintr-o răsuflare, ca orice frază.
Și pentru că „fiecare sat e cu al său nebun” (E. Cioclea), în orășelul mic din copilăria pe Aleea Zorilor se arătau, de asemenea și astfel de specimene. Unii se făceau mafioți cu trecerea timpului, alții, ca orice români, își luau poșețica și își construiau viitorul în Franța, cei de pe loc își duceau anevoios sorțile. Mi s-au părut curioși cei doi boschetari, primul care umbla jerpelit și își arăta hachițele la fiecare colț dar care mereu avea bomboane cu care să împroaște copiii, iar cel de-al doilea, Alin, era și mai interesant: acestuia dacă voiai să-i dai un măr, trebuia să i-l arunci într-o remorcă imaginară a mașinii iluzorii și ea pe care acesta o mâna impasibil pe stradă, claxonând compulsiv, adică îi aruncai mărul jos. Copiii râdeau, desigur, de asta, dar el fără supărare primea orice, cu singura condiție „ca aceste lucruri să fie adevărate, să existe” și de aceea „nimeni nu-i arunca mere imaginare în remorcă”. Așadar, Alin părea, împotriva opiniei comune, unicul om teafăr, deoarece toți restul se hrăneau cu iluzii și visuri, el doar cu lucruri care există și sunt adevărate.
Acest copil al Aleei Zorilor, colecta și își îmbogățea conștient vocabularul cu cuvinte care-i plăceau și cuvinte care i se memorizau mai greu, pentru că nu erau amuzante, pentru că nu-l atingeau personal pe el sau pe cei din preajma sa, în special amicii săi: Dop, Dig, Fluture și Mache; și dacă amuzau cuvinte precum permananent sau poponar, cele care se deprindeau greu, pentru că nu erau atât de amuzante, dar se învățau totuși pentru că deși nu-i atingea pe ei, era o prezență, o fantomă care plutea, dacă nu prin aer, prin gânduri precis, spre exemplu, cuvântul securist.
Aceste detalii și multe altele fac această carte ușor de parcurs și, important, plăcut de parcurs. Iar astfel cartea își atinge scopul, care este de a fascina oricât de puțin, cititorul - „uneori simt că am reușit să spun ceva important în fraza mea, în singura mea frază care mi s-a dat ca viață”.
Găsește carte în librărie și citește-o. Dar citește orice, nu neapărat această carte, dar dacă n-ai citit demult, ți-o recomand, va fi o revenire ușoară. Iar dacă n-ai citit deloc, vei începe frumos.
Gând rotund.
Fală Victor & Cartego Team
